Aşa cum am mai arătat în această rubrică, apariţia noului Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM2, 2005) a stârnit anumite proteste împotriva relaxării normelor: unii vorbitori (printre care şi profesori de limba română) au resimţit acest lucru ca o ameninţare la adresa prestigiului social atribuit prin limbă şi chiar a ideii de normă, afirmînd că admiterea unor forme după criteriul frecvenţei lor în uz reprezintă o cedare în faţa inculturii, analfabetismului etc. Unul dintre punctele cele mai sensibile ale noilor recomandări academice pare să fi fost admiterea pluralelor cireşi şi căpşuni ca variante literare, chiar preferate formelor cireşe, căpşune (singurele acceptate de ediţia din 1982 a DOOM). Din păcate, protestele unora dintre vorbitorii iritaţi se bazează doar pe amintirile din şcoală şi pe o înţelegere prea puţin relativizantă a noţiunilor de corectitudine şi greşeală.

Cred că toată lumea ştie că extinderea pluralului în -i la feminine care au singularul în -ă este o tendinţă mai veche a limbii române, care a produs forme pe deplin acceptate (şcoli, roţi, limbi, lămpi etc.). E la fel de adevărat că, în alte cazuri, tendinţa a avut doar rezultate regionale, populare, sancţionate de norma cultă: ciocolăţi, îngheţăţi, făbrici, căşi. La împrumuturile recente în -ă pluralul se formează spontan în -e (clonă - clone, fiestă - fieste); acest lucru demonstrează că tendinţa de trecere de la e la i nu mai este activă, ceea ce întăreşte percepţia ei negativă. Iorgu Iordan a fost convins că -i se va generaliza: în Limba română actuală. O gramatică a greşelilor (1943, 1948), considera tendinţa ireversibilă: "nu văd ce-ar putea interveni s-o oprească" (p. 63). Şi Al. Graur a preluat această idee (prin care în 1940 explica pluralul sumi, în loc de sume). În celebra sa carte din 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Graur discuta pe larg prob