Bucuriile au devenit parcă o povară tot mai grea pentru cârca românului. Iar atunci când pleaşca sorţii îl face pe acesta vecin cu vreo astfel de stare, bietul de el nu mai are deprinderea de a reacţiona cuviincios. Batjocoreşte silitor orice stare de bine şi împinge orice satisfacţie spre trăiri obosite. Românul se scoate, în schimb, pe seama tristeţilor. Este nesătul în întâmpinarea veştilor proaste, împrumută şi ghinioanele care nu-l privesc de fel şi le transformă în drame personale. Le distilează până în tăriile dezastrului. Iar apogeul acestei beţii dramatice îl constituie întotdeauna îndemnul "Să gândim pozitiv!", îndemn netradus vreodată corect în mintea neghiobilor.

Mihai Neşu mi s-a părut întotdeauna un copil care şi-a căutat senin cărarea. Un copil crescut acasă cât i-a prins bine şi plecat frumos în lume. În lecţia vieţii n-a copiat. Şi-a fixat standardele pe proprie răspundere, pe calapodul unei personalităţi bine conturate. Convenienţele n-au acţionat niciodată dictatorial asupra sa. De aceea, uneori, în analize comparative, a şi fost taxat nedrept. Fiindcă pictura, de pildă, sare din schema portretului-robot al fotba­listului de larg consum. În fotbal, o asemenerea preocupare poate fi ca­talogată, mai degrabă şi evident superficial, ca autentică dileală. Nici atitudinea lui Mihăiţă Neşu în terenul de joc nu a fost una de purtare obişnuită. El părea întotdeauna că are ceva mai mult de făcut decât ceilalţi colegi de echipă. Sacrificiul nu era doar o noţiune abstractă pentru Mihai Neşu. Dar şi această calitate a fost interpretată deseori ca excepţie necuvenită. De aceea despre fotba­listul Mihăiţă Neşu nu s-a scris niciodată cu atâta hărnicie cum se scrie despre pacientul Mihăiţă Neşu. Iar acum, când se scrie din belşug, asistăm parcă la un pariu nenorocit pe consecinţele cele mai urâte. Parcă ademenim boceala. Adică suntem din nou români. Noroc