Duminică, înainte de miezul nopţii, va suna gongul final al ediţiei a XVII-a a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Consistenţa evenimentelor a fost, în acest an, probată de numărul mare de participanţi şi evident de numărul record de spectatori. E greu să spui cu exactitate câţi oameni s-au aflat zilnic în contact cu activităţile culturale desfăşurate în sălile de spectacol şi concert, în spaţiile neconvenţionale. Dar, cu siguranţă, au fost de ordinul zecilor de mii. Nici nu ştiu dacă mai are rost să impui cifrele ca argument al succesului. Festivalul de la Sibiu există şi are mare rezonanţă. E o certitudine.

Deşi toată lumea ştie că această manifestare nu este dedicată doar teatrului, nu cred că titulatura i se va schimba vreodată. Teatrul a reprezentat nucleul a ceea ce este astăzi un fenomen. În jurul lui au venit apoi celelalte arte ale spectacolului, având aceeaşi menire: să aducă cultura cât mai aproape de consumator. Publicul alege genul care îi este pe plac.

Festivalul a avut un rol însemnat de a trezi din pasivitate comunitatea. Dacă cu şaptesprezece ani în urmă centrul vechi al Sibiului era aidoma unei podoabe ce nu strălucea, acum se pune în valoare şi este vizibil orice colţ al acestuia. Nu ar trebui să se supere oamenii de teatru şi în general publicul de teatru că festivalul nu le aparţine în totalitate. Nu se mai poate. Vorba lui Constantin Chiriac, directorul acestei mari întreprinderi culturale: în timpul festivalului, cel mult şapte la sută din comunitatea locală intră în sală de teatru. Restul populaţiei vede manifestările artistice în stradă, în curţi, în pieţe, în parcuri, în pivniţe. Artistul intră în viaţa omului fără a-i încălca intimitatea. Cred că pe acest lucru s-a scontat.

De la o ediţie la alta, vedeta festivalului e spectacolul de stradă. Prin evenimentul stradal omul de rând, care, poate, n