Mi-a deschis pofta să vorbesc despre miedul dacic apropiatul DacFest de la Orăştie şi Costeşti, festival ce-ar trebui să readucă în atenţie vechile obiceiuri, cutume, meşteşuguri şi, pe cât posibil, bucatele dacilor. Au mai încercat asta, pe la începutul verii, şi cei din Alba, într-un festival al Cetăţilor Dacice, de-acum devenit tradiţie, dar drept e că puţine lucruri se ştiu despre ce mâncau dacii. Poate, din legenda aceea cu Lisimach şi Dromichetes, să înţelegem că, dacă voiau, puteau fi şi rafinaţi (în înţelesul epocii), dar că preferau frusteţea obiceiurilor moştenite din neam.

Pe 9, 10 şi 11 septembrie, DacFest se ţine chiar în inima vechii Dacii şi cine-o vrea să se scoboare în trecut, fie şi preţ de câteva ceasuri şi zile, acum e momentul s-o facă. În „taberele” militare şi civile, se va lupta ori se va lucra „pe ateliere”, iar în sângele competitorilor se vor război strămoşii daci şi romani, fiecare clamându-şi dreptul de învingător. Mi-e greu să spun de pe-acum cum va arăta câmpul de bătălie, dar, fiindcă am promis să vă scriu despre mâncare, să trecem în revistă acele puţine lucruri pe care le cunoaştem. Strabon scria în „Geografia” că tracii de la sud de Dunăre „nu se atingeau de carnea turmelor lor”.

Spunea istoricul şi geograful antic că ei obişnuiau să se hrănească „cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit”. Ptolemeu scria şi el că locuitorii Daciei erau obişnuiţi să mănânce „miere şi lapte” – şi să nu vă gândiţi că acestea erau mierea şi laptele care curgeau, râuri-râuri, în Paradis, dar erau cele mai simple dintre bucatele lor. Ar mai trebui să trecem pe listă brânza şi varza (cele ale căror etimologii sunt recunoscute ca fiind din fondul dacic/tracic al limbii române). Alte informaţii întâlnim în „Ambasadele lui Priscus”: „Prin sate ni se aducea de mâncare şi anume în loc de grâu, mei, şi în loc de vin, mied, cum îl numesc