Euro-grimase Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, la 1 ianuarie 2007, nu a produs mutatii semnificative in politica noastra externa. Cum procesul de aderare a inclus si o componenta legata de participarea la Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), am asistat mai degraba la un proces de adaptare lenta, graduala. Capitolul respectiv a fost unul dintre cele mai facile din dosarul integrarii, tocmai pentru ca Romania isi incepuse cu mult timp in urma adaptarea. Singurul moment tensionat, cel din perioada interventiei americane in Irak, ne-a pus in situatia de a alege si de a suporta si consecintele optiunii. Acum, totul pare de domeniul trecutului: au fost inlaturate rapid asperitatile din relatiile cu Franta si cu ceilalti membri ai clubului ostil liniei americane. Acum, statele mijlocii si mici revin la pozitia normala: aceea de a urma leadership-ul celor patru (sau trei) mari actori din interiorul Uniunii, iar regasirea solidaritatii transatlantice le ofera un sentiment de confort. Disputele pe teme precum liberalizarea comertului international sau incalzirea globala nu par a interesa prea mult Bucurestiul sau celelalte state este-europene. In timp, Romania pare a fi depasit si criza de imagine generata de dosarul „inchisorilor secrete" ale CIA. Fortata sa adopte, alaturi de Polonia, o atitudine defensiva, tara noastra are toate motivele sa spere ca agitatia publica din Europa occidentala va fi canalizata catre scindarea ideologica stinga-dreapta, dupa care se va atenua pina la disipare. Punerea la dispozitia Statelor Unite a facilitatilor militare din apropierea tarmului Marii Negre nu a suscitat reactii publice semnificative, nici chiar in rindul segmentelor celor mai antiamericane din rindul clasei politice europene. Nu la fel stau lucrurile cu Polonia si Cehia, tari care ar urma sa gazduiasca anuntatul „scut" american impotriva eventualelor atacuri cu