Ce aţi zice dacă iubita fiului dumneavoastră ar fi mulatră? Sau dacă fiica ar avea un iubit ţigan? E un lucru la care, probabil, vă veţi gândi după vizionarea noului spectacol de la Teatrul Foarte Mic.

Discriminare? Rasism? „La noi nu există aşa ceva. Poate la americani, că acolo sunt mulţi negri", vă va spune aproape orice român. „Sigur, n-ar strica dacă ţiganii nu ar fi hoţi şi dacă ungurii ar pleca în ţara lor, dacă arabii n-ar fi murdari şi dacă evreii n-ar vrea să conducă lumea". Vă sună cunoscut? Eu am auzit/citit dis-
cursuri de genul acesta în cercuri intelectuale sau deloc elevate, în mass-media sau în mediul online de nenumărate ori. În acelaşi timp am văzut zeci de spectacole, am asistat la zeci de „proiecte" pe tema discriminării. Majoritatea în mediul ONG-istic. Rezultatele sunt greu de cuantificat, dar în ultimii ani discriminarea şi multiculturalismul au înghiţit mulţi bani. În „Google ţara mea!" e pentru prima oară când văd această temă, a refuzului recunoaşterii unei pro­bleme, în discursul public. Sau, măcar în cel artistic.

Noul spectacol al Teatrului Foarte Mic a pornit de la un atelier în care dramaturgul Mihaela Michailov şi regizoarea Alexandra Badea au discutat cu actorii des­pre tema discriminării în România. Au căutat date istorice, statistici, clişee şi, mai ales, poveşti. De la reacţiile ascultătorilor unui post de radio la reacţiile învăţătoarei care are în clasă un copil „de etnie", de la relaţiile de amiciţie în care intervine pro­blema etniei până la discursurile unor persoane publice, „Google ţara mea!" face un mic inventar al temei discriminării în România. Mai ţineţi minte că un ministru voia să trimită o parte dintre cetăţeni în deşert? Mai ştiţi scandalul iscat în urma discursului Madonnei de la concertul din Bucureşti? Acestea sunt doar o parte din lucrurile la care se face referire în spectacol. Celelalte, mai imp