Există în filmul „Kapitalism - reţeta noastră secretă" cel puţin o serie memorabilă de imagini.
Există ceva foarte apropiat de sublim: un om este filmat în toată inadecvarea lui. E unul dintre momentele rare când singurătatea se confundă cu ridicolul. Omul este europarlamentarul Gigi Becali. Camera fixează intrarea în biroul „domnului Gigi". Reporterii se îmbrâncesc frenetic. Sunt nişte Stani şi nişte Brani fără talent. Îşi aruncă reportofoanele înainte.
Niciun gând în asemenea moment istoric nu trebuie ratat. Şi Becali vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte. El - voievodul, el - ursul, el - războinicul, el - latifundiarul, el - investitorul îi va umili pe toţi cu hainele lui de la „Harrods", îi va zdrobi prin capacitatea sa de adaptare la mediul înconjurător, care i-a folosit şi la puşcărie, va miza pe mimetismul său clasic, îi va şoca prin charisma inegalabilă. Camera se mută: printre europarlamentari indiferenţi, Gigi Becali e arătat rătăcind ca o oaie într-o turmă străină, ca el însuşi într-o bibliotecă.
Din Coasta de Fildeş până în Honduras, microbiştii se pregătesc pentru Cupa Mondială 2010. Fotbalul românesc a rămas în urmă, ca o valiză dintr-un timp vechi, care nu mai foloseşte nimănui. Fotbalul românesc e oral, iar „domnul Gigi" e campionul. Între fotbalul românesc şi performanţă s-a căscat o prăpastie ca un studiou de televiziune din care hăhăie tristele personaje care nu se mai potrivesc în niciun alt decor.
Răzvan Lucescu, antrenorul echipei naţionale, a făcut recent o declaraţie de fată cuminte din Bălţi ajunsă bucătăreasă la Izvorani, în „palatul" familiei Columbeanu. Povestea Lucescu Junior despre efectul termic pe care îl are o întâlnire cu Jose Mourinho. Când dai mâna cu portughezul, îngheţi - spunea tânărul selecţioner. În nicio altă frază din fotbalul nostru vorbit nu s-a văzut mai bine cât de mărunt sperăm.
Salutul românesc osc
