ina luni, Becali ma plictisea si schimbam canalul cind il vedeam. Mereu aceleasi frustrari de om macinat in sinea sa ca ceilalti nu il „respecta" destul, asa ca trebuie sa le forteze respectul. Dar luni m-am uitat, pentru ca Becali a ajuns, in sfirsit, sa reprezinte ceva. E prietenul, partenerul, aliatul presedintelui Romaniei.

Aparatorii neconditionati ai lui Basescu spun ca presedintele are dreptul sa se bucure ca orice om. Asa o fi, doar ca argumentul pica pe linga subiect. Actiunile oamenilor politici sint judecate in functie de efectele lor. Iar in acest caz, efectul bucuriei umane a presedintelui a fost legitimarea unui individ care urla din televizor „Fa, fa!" catre o senatoare.

M-am uitat luni la Becali si de data asta nu m-a mai lasat indiferent. Mi-a fost o imensa rusine: a fost la fel de incoerent, abject si maniacal ca intotdeauna, doar ca acum vorbea prietenul presedintelui.

Basescu e doar un om (si ar trebui ca fanii sai neconditionati sa aminteasca de asta nu doar atunci cind greseste, ci si atunci cind are impresia ca vorbeste nemijlocit cu poporul). Dar ca presedinte ales al Romaniei, indiferent daca vrea sau nu, isi extinde autoritatea asupra a ceea ce frecventeaza in mod public.

Din acest motiv, prin comunicatele de presa de la diverse manifestari apare eticheta cu „Sub inaltul patronaj al presedintelui Romaniei".

Dar ma indoiesc ca Traian Basescu nu stie aceste banalitati si ca s-a lasat doar dus de val. Intr-un editorial excelent din „Ziua", Miruna Munteanu lanseaza ideea ca Basescu si l-a asociat pe Becali pe post de bufon liber sa ii injure adversarii: „Un dulau numai bun de asmutit impotriva dusmanilor. Dar de pe urma caruia sa nu fie obligat sa plateasca oalele sparte".

Becali insusi confirma, promitind ca ii va ataca pe dusmanii presedintelui. Daca asta vrea Basescu de la