In forul sau intim, recunostea ca se afla intr-o criza de creatie, desi nu o marturisea nimanui, nici macar sotiei. Dar ea intuise, cu intuitia ei feminina, fireste, si incerca sa-l protejeze, sa-l stimuleze, sa-i creeze conditii, evident, fara ca el sa se prinda. Scriitorul visa de multa vreme sa ajunga acolo. Citise destula literatura, citise Memorii, Amintiri, Pagini de jurnal, Note de calatorie in care alti scriitori, maestrii, magii, evocau fertilele zile petrecute in atmosfera pioasa si atit de inspiratoare a manastirii. Da, Vlahuta avusese acolo una din resedinte care, din cite stia, devenise casa memoriala. Ionel Teodoreanu venea in fiecare vara la Agapia si scria un roman, al carui succes de public era dinainte asigurat. Trecuse si Sadoveanu pe - acolo, chiar daca prefera, ca si Ibraileanu, Varatecul, mai expus soarelui si deci mai suportabil de catre naturile prin excelenta reflexive. Chiar: el, Scriitorul, nu stia exact de ce prefera Agapia Varatecului. Era doar o optiune livresca? Era o criza de orgoliu, provocata de ceilalti scriitori din glorioasa urbe natala, care, la intrebarea banala: "Unde-ti petreci concediul?", raspundeanu pe un ton impasibil, ce se rasfringea asupra lui agresiv: "Cum unde? La Agapia". Astfel trecea an dupa an, fara ca el sa poata sa-i inchida gura cuiva la intrebarea ce devenise obsesiva. Sa spuna si el odata, mimind indiferenta: "La Agapia!". Intre timp, trebuie sa precizam, Scriitorul publicase doua povestiri, una intr-o revista din Capitala, cealalta in una din Timisoara, care ii reprodusese si fotografia, o poza asa cum vazuse prin revistele straine: el, cu tigara-n coltul gurii (se vedeau si doi norisori de fum), privind tinta la fotograf, de fapt, privind prin fotograf, in lume si de acolo mai departe, in infinit. Astfel ca denumirea de Scriitor (neaparat cu majuscula), pe care si-o asuma din ce in ce mai convingator pentru