… nimic ciudat, dar în mod firesc exotic. Şi decât să le numim pe toate tobiţe, tam-tamuri sau darabane, noi, ca nişte ascultători atenţi şi respectuoşi, ajungem la concluzia că e parcă mai interesant să le ştim pe nume, cum arată şi să le identificăm instantaneu atunci când le descoperim într-un grup muzical.

Setul de « congas » domină orice secţie ritmică, find, după setul de tobe, cel mai răspândit şi mai voluminos instrument specific şi a fost denumit după ritmul de conga folosit la carnavalurile din Cuba, bătut pe « astambores ». A nu se confunda cu bongos, mică pereche de tobe cu membrane mai subţiri sau cu bombo, un instrument de percuţie argentinian. Tot conga, sau comparsa, reprezintă şi un stil de dans. De fapt, doar englezii îi spun « congas ». Vorbitorii de spaniolă o numesc « tumbadoras ».

Cei din Puerto Rico însă, folosesc termenul general de « conga », iar separat, spun « tumba » la cea mare dintre ele şi « nino » la cea mai mică. Sunt practic imposibil de confundat, la fel cum sunt imposibil de displăcut. Doar fonetic se pot încurca, chiar dacă uneori denumirile variază. Le iubeşti excepţia momentului în care trebuie să le cari. Formă, sunetul plin şi cald la atingere devin nesemnificative în momentul în care încerci să iei o conga în braţe. În acel moment te gândeşti că sunt mai bune bongosurile, un cajon, orice, numai să nu cari congas. În rest, fascinaţia relaţiei cu un astfel de instrument este greu de descris în cuvinte.

Este o experienţă spirituală, muzicală, chiar erotică, în momentul în care pielea membranei îţi răspunde pe măsura priceperii cu care o atingi. Setul modern de conga conţine cinci elemente, de la cel mai mic, requinto sau superquinto, urmat de quinto şi conga propriuzisa, cea din mijloc, până la tumba şi tumbadora, cele mai mari şi cele mai joase ca sunet. Cea mai răspândită configuraţie este aceea formată din