In perioada urmatoare, se anunta, in presa romaneasca, o pandemie de eminescianita. Maladia se manifesta, in special, prin incontinenta verbala. Mihai Eminescu a murit intr-o zi de joi, 15 iunie 1889. A fost inmormintat peste doua zile, simbata, 17 iunie, cu un fast decent, dupa sfaturile lui Maiorescu. Au participat la ceremonie, alaturi de citeva zeci de studenti, patru viitori sau fosti prim-ministri: Lascar Catargiu, Mihail Kogalniceanu, Teodor Rosetti, T. Maiorescu. Marturia cea mai credibila apartine, desigur, celui din urma: „Ieri, simbata, in 17/29 iunie 1889, pe la 5 ½ d. prinz, serviciu funebru in biserica Sf. Gheorghe Nou pentru Eminescu. Eminescu in cosciug deschis, desfigurat, de nu se mai cunostea, numai sprincenele negre il amintesc. Era de fata in biserica Lascar Catargiu, M. Kogalniceanu, T. Rosetti, M. Mandrea, Anicuta, eu, Stemill directorul Ministerului Cultelor si o lume de scolari si studenti. Pe cosciug erau 6 coroane enorme: de la Academia Romana, de la Presa Romana, de la Constitutionalul, de la Nationalul (conservator), de la societatea studentilor Unirea si de la Amici (si eu aici). Apoi, pe jos, pe bulevard, Calea Victoriei, la cimitirul Bellu. L. Catargi a urmat pe jos pina la Calea Victoriei, noi (eu, Teodor Rosetti, Mandrea, Anicuta, Stemill, Laurianu etc.) pina la Bellu. Linistit si frumos. Nimeni din familia lui. Au vorbit la biserica nebunul si ticalosul indiscret de Gr. Ventura (nepoftit), apoi la Universitate, Laurian si studentul Calmuschi (bine), iar la cimitir dr. Neagoe. Am terminat tot ieri, intre 4 si 5 ½, cu examenele la Universitate si cu teza lui Radulescu-Motru". Propozitiile criticului sint laconice, sobre, masurate. Impresia e de discretie, in pofida notei iritate despre vorbitorul (bombastic, de altfel) Gr. Ventura si a consemnarii resemnate din final: „Nimeni din familia lui". E sigur ca pe timpul deplasarii spre Bell