Astăzi ar fi trebuit să povestesc cum am alergat 42 de kilometri, dar o să povestesc cum am renunţat după trei.
Piciorul meu stâng a cedat cu exact 12 zile înainte de maratonul de la Bucureşti (9 octombrie 2011). După alergarea lungă de 36 de kilometri pe care am făcut-o cu două săptămâni înainte de cursă şi în care m-am simţit neaşteptat de bine, am făcut un antrenament de viteză format din patru curse de câte un kilometru alergate din ce în ce mai tare.
După acest antrenament, o durere intermitentă s-a aşezat în genunchiul stâng. Cu fiecare zi care trecea şi după fiecare antrenament, durerea se intensifica. În ultima săptămână n-am alergat decât vineri şi am încercat din răsputeri să-mi recuperez piciorul. Am folosit unguente şi gheaţă. Multă gheaţă. Sâmbătă, înainte de maraton, am făcut împachetări cu gheaţă din trei în trei ore. Durerea nu era intensă, ci doar enervantă. Aveam senzaţia că dacă reuşeşsc să mă încălzesc, o să pot să alerg.
Iluzia a ţinut până când am început să fac exerciţii înainte de start. Cum puneam piciorul în pământ aveam senzaţia că cineva mi-a înfipt o săgeată în creier şi cu toate astea nu puteam să renunţ. Speram că se va întâmpla o minune, că, într-un fel, durerea va dispărea şi voi putea să termin cursa.
Primul kilometru l-am făcut în 5 minute şi 22 de secunde. Nu eram obosit, întârzierea care a apărut faţă de cele 5 minute cu care-mi propusesem să fac fiecare kilometru era din cauza aglomeraţiei de la start şi se putea recupera uşor.
Al doilea kilometru l-am făcut în cinci minute fără probleme, dar deja durerea îmi biciuia piciorul. Fiecare pas era ca un fulger care-mi străbătea tot piciorul şi se oprea undeva în cap, în spatele ochiului stâng. M-am mai târât un kilometru, iar când piciorul a amorţit şi părea că trag după mine un butuc, m-am oprit.
M-am întors la start şchiopătând prin ploaie.