Dacă limba noastră este neîndoios neolatină, albia este totuşi geto-dacică, limba triburilor autohtone care coboară, la rândul lor, din traci şi din iliri.
Despre iliri ştim că erau răspândiţi pe o arie mărginită de Adriatică, de un hotar ce urcă, la nord, dinspre Istria până în Pannonia superioară, şi care coboară, în peninsulă, până în Calabria, incluzându-i pe veneţi sau venetici, în limba noastră mai veche.
În privinţa tracilor, se pare că migraţia acestora a pornit din Carpaţi (carpii erau un alt neam tracic) întinzându-se din Moravia (la vest) până la Nipru (la est), pentru ca la sud să atingă poalele Olimpului şi insulele egeene. Unii sunt de părere că teritoriul era mult mai vast, ajungând până în actuala Anatolie. Fireşte, pe un spaţiu atât de vast, traca nu putea fi un idiom omogen. Indigenţa datelor nu ar trebui să lase loc liber speculaţiilor. Tot ce putem scoate la iveală, ca zăcământ străbun, sunt elementele comune cu albaneza, şi aceasta o limbă tracă, dar şi cu aspect ilir.
Al. Rosetti, sintetizând, arată că sufixul adjectival -esc/-eşte ne vine din adâncuri: omenesc, bărbăteşte, Bucureşti (derivat din Bucur, întru totul tracic). În toponimie s-au păstrat unele nume de râuri traco-ilire: Argeş,Buzău, Criş, Mureş, Timiş, mai degrabă reintroduse de slavi sau chiar de unguri. O celebră baladă începe astfel: Pe Argeş în jos, Pe un mal frumos
unde Argeş si mal sunt, desigur, anteromanice.
Marelui fluviu al lumii noastre i s-a spus: Istros (trac), Danubius (latin) şi apoi Dunăre, iar acesta întruchipează, metaforic, pentru mine, curgerea istorică a limbii, cu afluenţi despre care voi vorbi pe îndelete, dar şi cu aluviunile încă necunoscute.
Din matca acestui „fluviu”, s-au păstrat, în ordinea importanţei, o serie de cuvinte de bază: moş, fărâmă, groapă, copil, murg, brad, gata, cioc, curma, fluier, fluture, mânz, ţarc, mu
