Faimoasele piese cehoviene poartă o indicaţie/comentariu auctorial: ele sînt tragicomedii, termen din care unii mizează pe prima parte, alţii – mai degrabă pe a doua. Andrei Şerban crede în filonul cehovian comic – Tompa Gábor, în cel tragic. Un tragic al banalului, al lipsei de şanse şi al incapacităţii de a (re)acţiona. Creat în 2008, Trei surori al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj a obţinut la ultima ediţie a Premiilor Uniter cele mai importante două distincţii – pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie (Tompa Gábor). Un filigran de dantelă veche, trimiţînd la tradiţia românească a spectacolului ca şi la cea maghiară (numele lui Tamás Ascher le-a venit multora pe buze), cu cel mai bun Tuzenbach (Balázs Bodolai) ce se poate imagina, cu o distribuţie, în general, extraordinară. Trei surori desfăşoară, într-un decor cam delabrat, istoria celor patru fraţi (există o scenă în care Andrei e inclus de Maşa în grupul „surorilor“) rămaşi singuri într-un mediu social ce nu le aparţine şi unde nu se pot adapta, cedînd teritoriul (în ultimă instanţă, casa) invadatorilor rapace (Nataşa) care profită de naivitatea lor. De apartenenţa la alt cod moral. Tompa renunţă la şarjarea „clasică“ a lui Prozorov şi Verşînin, amîndoi laşi, însă, acum, conştienţi de propria lipsă de curaj şi demnitate, doar Nataşa păstrîndu-şi stridenţa de parvenită cuceritoare, şi redă umanităţii cehoviene esenţa tristeţii gingaşe. Poate că finalul e prea încărcat, cu soldaţii cu aripi angelice pedalînd în gol spre nicăieri şi excesiv vizitatul vals al lui Şostakovici (care, de la un punct încolo, sună a şantaj emoţional). Dar acest Trei surori e un spectacol al certitudinilor simple, constante, esenţiale care ne ţin, de fiecare dată, în sala de teatru. Intoxicaţia pseudomodernităţii Cineva a decis că „personajele, scenariul, conflictul, dialogurile sau climaxul“ dăunează teatrului, iar