Mulţi melomani care, cândva, au avut prilejul să o asculte pe Marina Krilovici, la începutul unei cariere internaţionale importante, s-au aflat zilele trecute în sala Operei Naţionale Bucureşti, pentru a se reîntâlni cu soprana, care, astfel, revenea pe scena debutului său artistic, din 1967. Era o seară specială, prin care solista a fost aniversată – fie şi cu întârziere de câteva luni – la împlinirea vârstei de 70 de ani, dar şi o noutate absolută, pentru că nu ştiu ca până atunci să se fi programat, vreodată, un recital cu pian în sala mare a teatrului. Cei care au vorbit au evocat momentul debutului, au menţionat câteva repere din cariera sa, dar, cel puţin ciudat, nu au amintit şi faptul că, în 1991, Marina Krilovici a reapărut, după aproape un sfert de veac, într-un spectacol cu Tosca la Opera bucureşteană, în cadrul Festivalului „Enescu“… Chiar dacă se ştia că, de fapt, se retrăsese de multă vreme din activitatea solistică, soprana a dovedit, într-un repertoriu eclectic (sau… mozaicat), că poate parcurge cu acurateţe un întreg program, desigur, abordat cu multă precauţie, cu o sonoritate „neutră“ în registrul mediu, doar cele câteva momente în acut reamintind frumuseţea glasului său bogat şi strălucitor de altădată. Un alt aspect demn de remarcat a fost alegerea unor arii din repertoriul destinat mezzosopranelor (Werther, Carmen, Samson şi Dalila), întâmplător sau nu din muzica franceză, oricum, „de linie“. Am apreciat fermitatea sunetului, precizia intonaţională, dar aşteptam să regăsesc expresivitatea şi temperamentul său proverbial în pagini care cereau senzualitate, insinuare şi acel „ceva“ cuceritor. Surprinzător a fost şi faptul că nu am sesizat vreo diferenţă stilistică şi interpretativă, deşi a alternat miniaturi din creaţia Publicitate germană, spaniolă, greacă, italiană sau românească, toate aduse, din păcate, „la acelaşi numitor“ sub ace