In Roma antică, patronus (din pater, patris) era şeful de familie gentilică apărător al clienţilor săi (plebei, sclavi eliberaţi). Mai târziu, in latina Bisericii, patronus era sfântul sub a cărui protecţie se aflau atât indivizii, prin atribuirea numelui de botez, cât şi comunităţile (oraşe, biserici etc. ), prin inchinare. In franceză, căreia româna ii datorează sensurile actuale ale lui patron, inţelesul de "proprietar al unei firme" a apărut pe la jumătatea secolului al XIX-lea, prin adaptare la modelul capitalist a sensului mai vechi de "stăpân, persoană care le comandă zilierilor, ucenicilor etc.". Patronimul (numele patronimic) este numele de familie transmis pe linie paternă, adăugat numelui de botez (prenumele, antroponimul). Spre deosebire de numele de botez, care ne reprezintă in relaţia transcendentă cu divinitatea, numele de familie ne plasează intr-o descendenţă biologic-civilă. După acest succint şi fatalmente incomplet excurs diacronic, să revenim in zilele noastre, indicând un fenomen pe care, in lipsa unui termen specializat, il vom numi patronimizare: proliferarea derivatelor din patronimele unor personaje care ţin capul de afiş al vieţii publice. Primul pe lista noastră este Marian Vanghelie, cel care, pentru că este, nu ne lasă să fim. Două sunt substantivele alături de care primarul pesedist a rămas in istorie: revelionul şi paranghelia. Revelionul marca Vanghelie, sau vanghelionul ("De «Vanghelion» am mâncat şi noi somon", Cotid. din 2 I 06), organizat la preţ redus pentru pensionari, şomeri şi alte categorii de votanţi ai stângii… vanghelice, a făcut in ultimii ani deliciul presei prin inghiontelile pe care le-a prilejuit de fiecare dată scoaterea la vânzare a biletelor. Dar nu numai revelionul, ci orice paranghelie organizată de Vanghelie (numită paravanghelie) in scopuri electorale atrage muştele media ("«Paravanghelie» de zece miliarde de l