Accidentul produs de Şerban Huidu le-a dat ocazia multor compatrioţi să-şi exprime sentimentele faţă de nefericitul „cârcotaş“.
Unii arată că-l iubesc fără măsură, alţii că-l urăsc visceral. Puţini sunt cei capabili să fie obiectivi, raţionali, umani. Iar când vorbim despre umanism, trebuie să ne amintim că există nu doar Huidu şi familia sa, ci şi cele trei victime şi familiile lor.
În „cazul Huidu", totul este normal, previzibil, predictibil, nimic nu evadează în aria surprizelor. Parcă am mai văzut acest film. Sau, dacă nu l-am văzut, atunci sigur l-am visat.
Şerban Huidu zice că maşina sa a derapat. E normal: autorul oricărui accident caută să dea vina pe altcineva sau pe altceva. De regulă, în astfel de situaţii, responsabili sunt vremea, şoseaua, maşina, cauciucurile, frânele, semnele de circulaţie, poliţiştii, drumarii, ceilalţi şoferi, criza, Puterea, Opoziţia, ceasul rău, pisica neagră. Va binemerita premiul fairplay al anului şoferul care se va prezenta la Poliţie şi va recunoaşte: da, domnilor, eu sunt de vină; eram obosit, stresat, afumat, am comis-o, pedepsiţi-mă!
Avocatul lui Şerban Huidu caută să-şi scoată clientul basma curată. Şi asta e normal, că de-aia e avocat.
Un martor al accidentului de duminică povesteşte: „Maşina lui Huidu zbura de-i scârţâiau roţile. Avea viteză foarte mare, cred că peste 100 km/oră". E normal: dacă Şerban are o boală, aceea este boala vitezei. Şi-a etalat-o în toate ipostazele: cu motocicleta, cu schiurile, cu maşina. De fiecare dată s-a sfârşit rău.
Colegii de la Prima TV ţin la Şerban atât de mult, încât duminică au uitat lecţia „cum se face o ştire" şi au prezentat accidentul în cheie tendenţioasă, de nu ştiai dacă Huidu i-a tamponat pe cei trei braşoveni sau aceia l-au tamponat pe el. Dar şi asta e normal: înainte de a fi ziarişti, cei de la Prima sunt şi ei oameni.
Mircea Badea