La data la care scriu aceste rînduri (luni, 28 octombrie), cea de-a 65-a ediţie a Festivalului Internaţional de la Cannes s-a încheiat de fix 24 de ore. Aşadar, palmaresul nu mai reprezintă o necunoscută, ci o certitudine. Ceea ce, paradoxal, nu clarifică cine ştie ce lucrurile, căci multe dintre premiante s-au regăsit la coada opţiunilor criticii de specialitate, iar cîteva dintre filmele ignorate de juriu ar fi meritat (opinie aproximativ unanimă) cele mai înalte onoruri. În plus, în ciuda unui număr record de filme americane intrate în cursă, nici unul nu a primit nici un fel de recunoaştere (context în care periplul cannez al lui Brad Pitt, Matthew McConaughey sau Robert Pattinson poate fi catalogat rău-voitori ca un simplu act de prezenţă la „poza cu maimuţa”) – e drept că ediţia de anul trecut a dat cinematografiei de peste Ocean premii cu sacul, e drept că nu e musai ca americanii să plece premiaţi şi e drept că un film american, Beasts of the Southern Wild, a luat atît Camèra d’Or, cît şi Premiul FIPRESCI al secţiunii „Un Certain Regard“. Şi totuşi... Un Palme d’Or ideal Paradoxurile de care pomeneam mai sus au fost, cumva, lămurite în cadrul conferinţei de presă (practică obişnuită şi cît se poate de fadă, cu parfum de „înştiinţare oficială cu luare la cunoştinţă“) – în premieră, membrii juriului au acceptat să-şi justifice alegerile, confirmînd, practic, zvonurile apropo de fricţiunile („lui Moretti nu-i place Haneke“, „Moretti s-a certat rău de tot cu colegii săi din pricina lui Carax“, „Moretti nu-l suportă pe Garrone, care nu face parte din anturajul său“) ce au avut loc între ei în timpul festivalului. Ei bine, nu îmi este foarte clar cît de tare nu-i place lui Moretti de Haneke, dar Amour a luat, totuşi, cea mai înaltă distincţie a ediţiei, intrînd în grupul aleşilor cu cîte două Palme d’Or (Bille August, Fraţii Dardenne, Emir Kusturica şi Francis