Trebuie să am o nevoie importantă, ca să mă aşez la o coadă. Dorinţa de a obţine ceva-ul de la capătul aşteptării, trebuie să fie extrem de puternică, mai mare decât senzaţia de rău fizic pe care o am la rând la orice, încă din copilărie. Nu ştiu dacă ce îmi amintesc acum a fost prima coadă la care am stat, dar cu siguranţă a fost prima responsabilă de oroarea statului la coadă pe care o resimt azi. Eram copil şi mama m-a luat la coadă la carne. Se dădea carne la „plombă”, după cum anunţaseră vecinii, anunţaţi de copiii lor care veniseră în fugă cu vestea sau de prieteni, or de alţi vecini de scară, de bloc, de cartier. Care veste a circulat rapid printre blocurile din Sud, aşa că mulţi oameni, singuri sau cu copii de mână s-au grăbit spre locul acela, un magazin aflat într-un gang, pentru că era ştiut că totul se dădea cu porţia, per capita. Câţi oameni la rând, atâtea kile de carne... Iar următoarea veste cu „se da carne”, cine stie când urma să mai vină... Coada era pe mai multe rînduri, iar eu eram undeva la mijloc, de mâna mamei, neputând să văd decât picioare si dosuri de oameni de toate vîrstele si auzind voci ridicate, ţipete, în timp ce eram îmbrâncită în toate direcţiile, riscând să mă pierd de mâna mamei, care striga şi ea la cei ce împingeau, încercând să mă protejeze. Tin minte că mama m-a împins afară din rând apoi şi a stat ea singură mai departe, ieşind triumfătoare cu kilul de carne după o vreme care mi s-a părut nesfârşită, dar cu hainele în dezordine şi transpirată ca după o bătaie în toată regula. Mai învinsese o dată, reuşise sa ia carne, înainte ca vînzătoare să strige : gata, s-a dat, în murmurul dezaprobator al mulţimii. Am mai fost la multe cozi de atunci si pe masură ce creşteam privirea mea bătea mai sus de picioarele celui din faţă. Unele cozi erau cu îmbrânceli, altele fără, unele erau cu succes, la capătul altora se termina ce se dădea,