Povestea lui Benjamin Button este mult prea stranie ca sa fie luata de buna. Dar filmul lui David Fincher (marele perdant al recentelor Oscaruri, cu 13 nominalizari si trei premii de mica importanta) mizeaza pe cateva atuuri. Unul dintre acestea e felul discret si ceremonios prin care face dintr-o istorie punctuala si fantastica o elegie a victimelor uraganului Katrina si ale tuturor persoanelor pe care le pierdem pe drum.

Filmul este, se stie, inspirat dintr-o povestire a lui F. Scott Fitzgerald. Benjamin Button se naste batran, cu figura si sanatatea unui om care mai are putin si moare. Batranetea lui e doar fizica. Pe masura ce inainteaza in varsta, trasaturile i se fragezesc, talia ii creste si deplasarea lui devine tot mai usoara.

Inca de la nastere, Benjamin Button plateste pentru vini care nu-i apartin. Tatal sau il depune, ca pe un catelus, in fata unei usi straine, invinuindu-i infatisarea monstruoasa pentru decesul sotiei, la nastere. Benjamin va fi adoptat de ingrijitoarea unui camin de batrani, o negresa cu inima larga care intra fara a sta pe ganduri in aceasta "Ratusca cea urata 2" (gandindu-se poate, fugar, ca daca Dumnezeu i-a trimis acel copil urat, trebuie sa aiba grija de el.).

Fireste, principala problema pe care o pune filmul este cat de dispusi suntem sa cumparam artificiul de baza. Ne putem imagina un sugar cu trasaturile unui om de 80 de ani? Putem vedea asta pe ecran intr-un film care nu e horror si nici comedie neagra? Avem destul sange in vine incat sa-l demitizam pe Brad Pitt si sa-l vedem la 80 de ani si jumatate de metru?

Probabil ca nu trebuie sa facem un pariu rational si sa ne hotaram in minutul doi daca filmul ne place sau nu. Filmul curge peste imaginile cu eroul care depaseste incet nivelul scaunului cu rotile si pe urma si pe cel al carjelor (figura aminteste foarte vag, din spatele mach