Intelectualul, adică acel personaj care intervine în cîmpul politic fructificînd o notorietate dobîndită într-un alt domeniu, s-a născut - ne încredinţează specialiştii - o dată cu afacerea Dreyfus şi a murit, pare-se, un secol mai tîrziu. A fost, în orice caz, o moarte frumoasă, care a avut parte de funeralii somptuoase. Discursul funebru a devenit un gen foarte prizat, iar intelectualii înşişi s-au întrecut în a-şi celebra propria dispariţie. Unul din exerciţiile lor preferate constă în a apărea la televiziune pentru a critica vehement "mediocraţia" şi omniprezenţa "intelectualilor catodici". Nu altundeva decît în faţa unei camere de televiziune îşi rosteşte Pierre Bourdieu discursul în care denunţă derivele produse de fast-thinking şi de "circularitatea circulară a informaţiei". Nu e singurul care caută astfel de efecte ce implică un subtil joc de oglinzi, mascînd - sau, dimpotrivă, etalînd ostentativ - o irepresibilă tentaţie narcisistă. Studii, sinteze, dicţionare, numere speciale de revistă: o foarte bogată producţie editorială a însoţit, în ultimii zece ani, lunga agonie a intelighenţiei. Din această masă de texte adesea redundante se detaşează cîteva cărţi realmente remarcabile (la unele din ele, cum ar fi studiile lui Michel Winock, ne-am mai referit cu alte ocazii). Terenul astfel defrişat, ni se propun acum lucrări cu finalitate didactică şi broşuri de popularizare: intelectualul a intrat, s-ar zice, în domeniul public. Autor al unei Istorii a ideilor politice în două volume (1966), Yves Guchet revine asupra subiectului în Literatură şi politică (Armand Colin, 2000). Respectînd decupajele cronologice consacrate, autorul îşi propune să identifice reflecţiile politice în operele literare (e vorba de literatura franceză), ţinînd cont totodată, acolo unde e cazul, de angajamentul ideologic şi militant al scriitorilor. Investigaţia începe cu Marot, Rabel