În toamna lui 1991, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au decis să îşi ţină conferinţa anuală tocmai la Bangkok. Am fost, împreună cu Iolanda Stăniloiu, singurii ziarişti din Europa Centrală şi de Est acreditaţi la evenimentul care a durat o săptămînă. Eram un punct de atracţie, ce să zic! Pe la mijlocul săptămînii, delegaţia maghiară (cu tot profesionalismul în relaţii publice pe care îl invidiem la vecinii noştri) a organizat o conferinţă de presă în care punctul central era să sublinieze poziţia lor de fruntaşi ai clasei în ce priveşte privatizarea, reformele, liberalizarea economiei. A doua zi, relativ enervat (şi invidios), îi propun guvernatorului Isărescu să încercăm şi noi ceva similar. Dată fiind curiozitatea generală, ne făcusem ceva amici pe la Reuters, AFP, AP sau BBC şi aş fi putut încerca să mobilizez ceva colegi în sală. Guvernatorul nu a fost defel entuziasmat de perspectivă. "Ce să le spun? Nu am ce le spune. De-abia au plecat minerii din Bucureşti şi tu vrei să laud reformele din România? Lasă, ies eu cu declaraţii atunci cînd am cu adevărat ceva important de spus."

Mi-am amintit de curînd vorbele astea. De-a lungul anilor ’90 şi din 2000 încoace, guvernatorul Isărescu şi-a făcut un obicei din a nu ieşi cu interviuri sau declaraţii publice decît foarte, foarte rar. Opinia instituţională a BNR este că şeful autorităţii monetare centrale nu trebuie să fie vreo vedetă media. Pare-se că obsesia luptei cu inflaţia s-a transferat şi în materie de apariţii publice. Prea multe apariţii înseamnă devalorizare. De aceea, zilele astea sînt neliniştit. Guvernatorul a "apărut" de două ori într-o lună! E groasă, mi-am zis. Dacă Isărescu ţine să transmită mesaje către opinia publică înseamnă că situaţiunea e gravă. Conţinutul a fost remarcabil: "nu ştim ce fel de criză traversăm, nu ştim cît va dura, nimeni în lume nu ştie exact ce se întîm