Actorilor noştri Istoria Teatrului Naţional (refăcută, din cioburi, în numărul trecut al României literare) ar fi searbădă fără câteva din istoriile lui. Nu neapărat de culise şi nu neapărat anecdotice, ci poveşti care căptuşeau zidurile clădirii din Calea Victoriei cu ţesătura lor de calde amintiri. Fiecare autor dramatic, fiecare actor, fiecare dintre directorii teatrului, fiecare spectator şi-a lăsat în foaier, pe scenă, în staluri şi în loji emoţii, bucurii, speranţe sau dezamăgiri, care trebuie că dublau clădirea de piatră cu una identică, de sentimente. Demolarea din 1945, după aproape un secol de existenţă - mai erau numai 7 ani până la centenar - le-a distrus pe amândouă. Iar când, graţie câte unei cărţi, poţi reface din cuvinte seri de teatru, scenele scenei sau scenele sălii şi ale galeriei, ai senzaţia că o parte din zidurile clădirii de odinioară se înalţă la loc. Pentru secolul 19, mai greu de reconstituit, pe lângă scrisori şi biografii există, din fericire, amintirile unuia dintre cei mai importanţi actori ai Naţionalului: Constantin I. Nottara (publicate după moartea lui la Editura Adevărul S.A. de Tatiana Nottara şi Ioan Massoff). Deşi încărcate de subiectivitate şi poate, pe-alocuri, nedrepte, cum e în cazul conflictului cu Alexandru Davila, paginile lui Nottara au avantajul de a fi crescut odată cu teatrul, odată cu istoria lui. Existenţa actorului a fost, de la început, amestecată cu viaţa clădirii din Calea Victoriei. Spre sfârşitul vieţii, profesorul de la cursurile de artă teatrală a încercat să-şi transmită experienţa de-o viaţă noilor generaţii de actori. O face în modul cel mai simplu şi mai direct, cum a învăţat de la cei de dinainte, între care şi I.L. Caragiale. Cum memorezi un rol? Metoda cea mai eficientă, spune Nottara, este să ţii minte rolul mai întâi intuitiv, adică în succesiunea ideilor, abia apoi replicile "mot-a-mot", ca să nu r