Domnia cenzurii, între 1948 şi 1989, a lăsat urme adânci în bi(bli)ografia majorităţii scriitorilor români. Cărţi alterate, mutilate, interzise: puţini sunt cei care au scăpat de tortura ciocnirii cu sistemul.

Unii scriitori continuă să sufere, însă, şi postum de pe urma cenzurii, a puşcăriei politice sau a anchetelor la Securitate. Se cunosc cazuri de manuscrise arestate şi dispărute, dar şi texte care, ridicate de Securitate, reapar misterios, după decenii, din arhivele predate acum unor instituţii civile. Editologia, aflată oricum în criză din cauza conjuncturii economice şi a dezinteresului public, se vede confruntată cu un fenomen necunoscut în Occident: cărţi care ar trebui să se bucure de ediţii critice, dar care de-abia acum văd lumina tiparului, adesea neterminate sau nerevăzute de autorii lor. Nostalgicii fostului regim ar face bine să reflecteze, între multe altele, şi la acest coşmar...

Petre Pandrea face parte, se ştie, dintre scriitorii cei mai vitregiţi de soartă, după 1944. Om de stânga şi, în timpul democraţiei, avocat al comuniştilor, va fi condamnat la temniţă grea, de unde va fi eliberat printre ultimii, de-abia la amnistia generală din 1964. Va mai trăi trei ani după eliberare, izbutind să publice o singură carte, chiar în anul în care avea să plece la cele veşnice. Este vorba despre Brâncuşi, amintiri şi exegeze (reeditată în 1976, cu acelaşi titlu, şi anul trecut, sub titlul Brâncuşi. Amintiri şi exegeze: Estetica lui Brâncuşi). Postum, până la prăbuşirea comunismului, aveau să mai apară două volume: Eseuri (1971) şi Atitudini şi controverse (1981). Prea puţin pentru o reală recuperare şi, mai ales, prea puţin în raport cu opera lui Petre Pandrea.

Se poate spune că scriitorul renaşte de-abia după 2000, când publicarea memorialisticii, a jurnalelor şi eseurilor sale îl readuce în atenţie. E greu de spu