Dilema prizonierului: Patronatele trâmbiţează scumpiri peste scumpiri, dar are cineva curaj să facă primul pas şi să rişte falimentul?
Cum arată o spirală inflaţionistă: TVA creşte de la 19% la 24%, lucru care antrenează o creştere teoretică a preţurilor de 4,2%. Toată lumea ar avea tentaţia să mărească preţurile cu acest procent, dar surpriză. La sfârşit paguba pare acoperită, însă puterea de cumpărare este mai mică.
Urmează runda a doua: toată lumea măreşte preţurile ca să poată cumpăra din nou la fel de mult ca înainte. Surpriză! Ne întoarcem de unde am pornit.
Bucla se poate repeta la nesfârşit, însă este imposibil ca toată lumea să recupereze banii pierduţi. De ce? Pentru că a avut loc un transfer permanent de avuţie: dintre consumatori către stat. Orice scumpire ulterioară nu face decât să ajute, şi mai mult, statul. Şi să încurce, şi mai mult, comercianţii şi consumatorii.
Companiile sunt în situaţia în care cel mai bun scenariu este ca niciuna să nu facă vreo scumpire. Este mai bine să facă de la început ajustările interne de costuri. Cu timpul, va deveni clar că ele sunt inevitabile.
Evident, în realitate lucrurile nu sunt atât de simple. Unii au privilegiul unor pieţe inelastice sau chiar al unor monopoluri. Din vârful lanţului trofic, ei pot pretinde să-şi acopere paguba, să îşi păstreze puterea de cumpărare sau chiar să obţină ceva profit de pe urma inflaţiei. Unii ar putea chiar să obţină toate aceste lucruri. Alţii vor constata în mod dureros că s-au înşelat atunci când şi-au estimat poziţia pe piaţă. Şi vor da faliment!
De fapt, teama de faliment - nu conştientizarea binelui colectiv - este mecanismul care poate ajuta la evitarea unei spirale inutile şi sinucigaşe a preţurilor. Iar Banca Naţională ştie asta foarte bine. Banii vor fi scumpi sau nu vor fi deloc.
Iar companiile ştiu şi ele asta. După un an jumătate