(apărut în Dilema, Nr. 214, 28 februarie - 6 martie 1997, tema Natură & tehnologie. Au mai colaborat: Horia-Roman Patapievici, Irina Nicolau, Constantin Maximilian, Horia Ceclan)
Opuse şi antipatice
Nu ştiu alţii cum erau, dar eu, pe vremea adolescenţei mele, cînd auzeam de „tehnologie” sau „natură”, simţeam brusc o egală şi pămîntie plictiseală. Deşi le percepeam, totuşi, ca opuse, cele două cuvinte îmi erau la fel de antipatice. Primul era însoţit mereu de un sistem de senzaţii şi asociaţii: gust de metal, utilaje grele, bălţi murdare în care pluteau pete grăsoase şi bolnave curcubee industriale, ţăcanit de maşină, zumzet de fabrici şi uzine, femei în pufoaice grosolane şi o aproape materială tristeţe a lucrurilor, a aerului... În liceu, aveam şi o materie de „studiu” care se chema chiar Tehnologia materialelor. Habar n-am ce conţinea. Nu-mi amintesc nimic, nici profesorul măcar. În orele de aşa zisă „practică”, noi, filologii, eram duşi să tăiem frunze la cîini prin nişte hale cu maşini de ţesut. Asta se chema că ne familiarizăm cu viitorul (căci, dacă n-aveam să intram „la treaptă”, cam aici avea să se desfăşoare viaţa noastră). Apoi, mai erau şi trombonelile lui Ceauşescu (şi ecourile lor prin manuale sau prefete la traducerile de cărţi ştiinţifice) în care-i tot dădea cu tehnica şi ştiinţa, industria şi revoluţia tehnologică. Opusul tehnologiei nu era pe atunci, pentru mine şi prietenii mei, natura, ci – dimpotrivă, îmi vine să spun – literatura. Literatura paradisurilor artificiale, teoria literaturii, tot ce era sofisticat, abstrus. În vremea aceea, cuvîntul „natura” îşi avea „zestrea” lui semantică, „patriotică” şi „străveche”: mirosea a stînă, a ţarină, a păşunism, a sămănatorism, a Românie pitorească. Eram intoxicaţi cu poezii despre natură, sentimente pentru natură, dragoste faţă de natură, descrieri interminabile şi searbede de prin
