Când sînt duşi de mânuţă la teatru şi nu iau poziţie de drepţi pe scaune, cei din sală se indignează: „de ce nu pot sta cuminţi ca ceilalţi copii?”. Îi consideră copii speciali şi-i refuză în şcolile lor de oameni normali, parcă de teama vreunui strănut contagios. Însă pentru copiii cu autism nu există conceptul de bine sau rău. Ei doar iau lumea în piept, aşa cum o fi. Sursa: ARHIVA EVZ
A nins şi părinţii îşi scot odraslele la plimbare pe bulevard. E sâmbătă, iar la numărul 67 de pe Sfântul Andrei, piticoţii se adună în jurul Anei. Nu vin să asculte povestea Albei-ca-Zăpada şi nici a lui Pinocchio. Au venit pentru o nouă şedinţă de terapie în „Clubul de weekend”.
Cosmin apasă nerăbdător pe clanţă. Pare să fi aşteptat sfârşitul de săptămână cum aşteaptă orice prichindel Crăciunul. Sau poate că este doar asemeni unei păsări aflate în colivie. Mama lui spune mândră că „astăzi a arătat înspre sanie”. Îi place iarna şi, ca dovadă, copilul intră în încăpere îmbrăcat în zăpadă. „Prezintă mai puţine semne de autism”, spune despre el terapeutul. De cum ajunge, cere ajutorul pentru ansamblarea unei table de biliard în miniatură. Nu pare să-i pese că în sală a mai intrat, odată cu el, o fetiţă bălaie de patru ani pe nume Ilona.
E ca un titirez şi singurul cuvânt pe care poate să-l exprime până acum este „nu”, pe care-l înşiruie în aceeaşi propoziţie la fel cum ar pune mărgele pe-o sfoară. Râde şi ţipă. Dacă se poate, în acelaşi timp.
Un cosmos dezordonat
Cosmin s-a căţărat pe scaun şi mai are puţin până să smulgă din perete calendarul personalizat cu figurile prichindeilor care vizitează centrul. Sunt copii de la patru ani, până la adulţi de 24. Toţi cu măşti de zâmbete bine întipărite pe faţă.
Rând pe rând, copiii continuă să sosească la centru. Mara a trecut de 12 ani şi „bună dimineaţa” îi iese pe gură fara n
