România merge cu fală, pe bicicleta medicinală. Împlinirile altora îi trec pe la fereastră, pe la uşă, pe la graniţă, pe lângă această ţară atât de statornică încât nici nu pleacă de pe loc, necum să se aventureze, în vreun progres, ceva. Ea nu pune nimănui probleme de aterizare. Şi asta pentru că ea nu se ridică. Ea nu zboară. Ea nu mişcă. Ea stagnează cu un excedent de caracter şi de statornicie.
Nu (prea) aveam dreptul la competiţie, dar (undeva) în secret, ne plăcea. Când apucam să ieşim la vreo întrecere adevărată, ne apucam de performanţe. Gimnastica noastră devenise cea mai bună din lume. O echipă românească de fotbal reuşise câştigarea campionatului european de cluburi. Făceam furori în handbal. Şi mai făceam, uneori, adevărate crize de nervi, în care ne depăşeam contemporanii. Lasă că bătusem recorduri mondiale de gândire şi de acţiune. Dar iată că, de un timp, nu ne mai complicăm cu bătăliile pentru întâietate.
Ne-am aşezat pe bicicleta medicinală şi tragem tare, în pauzele dintre două jeturi de noroi, cu care ne împroşcăm unii pe alţii. E ciudat, dar dezvoltăm o viteză de deplasare atât de mică, încât de aproape două decenii n-am ajuns nici până în colţul odăii. A dracului bicicletă ergometrică sau ergonomică, după cum credeam şi noi că i se spune, nu s-a clintit din locul pe care se afla când am încălecat-o. Şi nici nu e o bicicletă fără caracter, care să se comporte diferenţiat, în raport cu domeniul pentru care concurează.
Pe rând, industriile s-au înfipt în şaua ei şi acolo au rămas. Câte un damblagiu mai dă din picioare şi mişcă pedalele. Numai că pedalele nu au lanţ de transmisiune. Ele se pot învârti. Roţile – niciodată! Tot un fel de culturism fac şi destui politicieni. Se încaieră între ei, cu entuziasm şi otravă, care să ajungă primul pe bicicletă medicinală. Dar, când ajung, îi cuprinde un fe