În contra tezei lui Ion Simuţ, expusă şi argumentată în volumul Reabilitarea ficţiunii, nu pot vedea - oricât m-aş concentra - o ,diminuare lentă, dar sigură" a nonfictivului. Chiar dacă romanul a mai recuperat din terenul pierdut în anii '90, e limpede că jurnalele, memorialistica, volumele de corespondenţă şi interviuri ocupă un loc important pe piaţa noastră de carte şi răspund, în continuare, aşteptărilor publicului. Acest orizont de aşteptare se configurează, la rândul său, într-un mod relevant, integrând nişe temporale tot mai apropiate, până la deplina sincronizare între momentul trăirii şi cel al confesiunii. Astfel, dacă imediat după Revoluţie au fost publicate masiv jurnalele şi memoriile ,arestate", cenzurate, puse la index, recuperându-se editorial un trecut interbelic şi un sertar (nu foarte plin) anticomunist, în ultima perioadă asistăm la o veritabilă deplasare înspre roşu. Se scrie despre comunismul suprapus cu însăşi viaţa autorului, intrat în pielea şi în respiraţia acestuia, dificil, dacă nu imposibil de eliminat ca un simplu parazit inaderent la organism. Scade şi vârsta memorialiştilor şi, implicit, se micşorează distanţa dintre referentul scrierii lor şi cel al experienţei personale. Dispare senzaţia de lume veche şi neverosimilă, frumoasă, dar străină, pe care o desprindeam din cărţile cu parfumul şi distincţia interbelicului; şi apare un sentiment nou, de o intensitate aproape dureroasă: că în filele răsfoite se află chiar copilăria şi adolescenţa noastră. Nu ale copilului universal, cum ar zice G. Călinescu, dar ale copilului Epocii de Aur, membru cu drepturi depline în glorioasa confrerie a decreţeilor.

Pentru cei, probabil puţini, ce nu cunosc realitatea acoperită de acest simpatic cuvânt, să precizez că e vorba despre copiii născuţi în urma şi în logica unui decret din 1966, prin care Nicolae Ceauşescu, interzicând avortu