Era iarnă şi unitatea militară avea nevoie de încălzire şi apă caldă, chiar dacă de această din urmă invenţie, noi, soldaţii, aveam parte cel mult o dată pe săptămînă, timp de cîteva minute. Ne învăţaserăm să facem duş cu apă rece, oricît de frig ar fi fost, iar din sala de baie se auzeau zilnic urletele celor care făceau asta. Aşadar, tocmai în ziua în care ne pregăteam să plecăm în vacanţa de Crăciun (numită a Sărbătorilor de iarnă), care ţinea două săptămîni şi care, chiar şi pe timpul acela, era respectată, ni s-a propus o înţelegere: cine participa la descărcarea unui vagon cu cărbuni, care era staţionat în gară, urma să primească o zi de vacanţă în plus.

Propunerea a venit din partea comandantului, la apelul de dimineaţă, cînd noi abia reuşeam să stăm drepţi. Seara de dinainte trăsesem un chef pentru că tocmai primisem solda, cea în valoare de 60 de lei. Unii căpătaseră întreaga sumă în monede de cîte un leu şi o jucaseră pe toată la rişcă. Alţii, ca noi, se hotărîseră s-o transforme în lichid. Am bătut vreo trei kilometri pînă la casa ţăranului al cărui vin ne fusese recomandat. Săteanul ne-a invitat să bem împreună, la el acasă. Eram vreo şase şi ne-am aşezat la masă. Nu ne-a dat nimic să mîncăm. Pînă la un punct, discuţia a mers în toate felurile. De la un moment dat însă, am auzit o singură poveste, aceea a fiului gazdei despre care taică-su ne spunea că face tir cu arcul, de performanţă. Nici nu ştiam că pe vremea lui Ceauşescu existau cluburi la care se putea practica acest sport. Pentru noi, la tir cu arcu’ specialist era doar Marcu.

Dar, în acea seară, am aflat, într-un limbaj ţărănesc din sud, cum se ocheşte, cum arată arcul, cît costă, ce „beneficii“ aduce o asemenea activitate, ce viitor are copilul, de ce e mai frumos să ştii a trage cu arcul decît cu puşca sau pistolul... Noi nu mai ziceam nimic şi ni se părea că omul ne repetă ace