Zonă blestemată, parcă, să semnifice pentru totdeauna învrăjbire şi delir naţionalist. Războaie surde despre care e greu să spui cînd încep şi cînd se termină, fărîmiţare tribală, vanitate în sărăcie - cam aşa văd mulţi occidentali Balcanii. Că e "butoi cu pulbere", ştie şi elevul de liceu. Un fel de spaţiu tip Garcia Márquez în care fantasticul sîngeros este materia primă a realităţii - aşa apar Balcanii pentru mulţi dintre locuitorii acestei planete. Etimologic, cuvîntul "Balcani" vine din limba turcă unde înseamnă munte împădurit. O pădure misterioasă, greu sondabilă, în care pericole şi minunăţii pîndesc la tot pasul, par a fi Balcanii de astăzi. Într-un cuvînt, o aventură. Termenul "Balcani" are, cred, cel puţin trei accepţiuni. Prima e pur geografică. Peninsula Balcanică, din cîte ştiu, apare ca spaţiu delimitat pentru prima dată în lucrările geografului german Johann August Zeune, în 1808. Peninsula Balcanică se întinde la sudul Dunării - România, deci, nu aparţine strict geografic spaţiului. Dar are asta vreo importanţă? Priviţi sărmăluţa, Balcanii sînt aici! La finele secolului al XIX-lea, socialiştii germani sînt cei care au formulat pentru prima oară termenul derivat "balcanizare", vrînd să denumească astfel efectele politicii de dezbinare şi divizare a Ţarului faţă de ţările din această regiune şi, un pic mai tîrziu, efectele cumva similare ale pactului de la Brest-Litovsk (1918). De acum încolo, în ştiinţele politice şi în relaţiile internaţionale, "balcanizare" va desemna politica de fărîmiţare a unei regiuni în entităţi autonome (eventual statale), care sînt cel mai adesea agresive între ele, dar care nu au nici una capacitatea militară de a deveni cu adevărat o forţă regională. Este, prelungită în modernitate, un fel de aplicaţiune a vechiului divide et impera. În ultimul deceniu al secolului XX, după cum remarcă un cunoscut specialist, ţările