Dacă nu există un obiect antropologic mai important decît corpul, nu există nici altă schemă simbolică, în afara celei corporale, aptă să povestească vizual echilibrarea psihanalitică a unei vieţi. O confesiune prin creaţie şi o longevitate artistică precum cea a sculptoriţei Louise Bourgeois se poate reconstitui exemplar din arhiva sa grafică. Iată ce reprezintă „a desena“ pentru nonagenara franţuzoaică din Chelsea, Manhattan: „O manieră de a se apropia de indicibil. Un fel de a-şi aminti. O operaţie imaterială. O secreţie. Un parcurs. Un rîu.“ Miile de desene insomniace, multe făcute în cerneală roşie pe pagini de caiet roz, sînt un fel de talisman-aforisme, mots d’esprit grafiate, abrevieri de psihodramă. Sînt declicuri psihologice care se exprimă prin fragmentări ale trupului şi prin scenarizarea lor. Louise Bourgeois declară că toate subiectele vin din magia copilăriei proprii, care nu s-a epuizat niciodată ca mister şi tragism. Artista preţuieşte mult psihanaliza şi caută cu obstinaţie să comunice cu ceilalţi, răsturnînd butada sartriană. Pentru ea „Infernul e absenţa celorlalţi“. După venirea la New York, în 1938, este marginalizată ani buni, ca străină şi ca femeie-artist. Formată ca pictoriţă pe lîngă Léger, se dedică sculpturii după 1949. Semnează monoliţi filiformi şi antropomorfi din lemn şi înşirări de fragmente din diverse materiale pe axe metalice. În 1982, MOMA îi organizează o retrospectivă, urmată de mari expoziţii itinerante în Europa, pentru ca, în 1992, Louise Bourgeois să fie invitată la documenta de la Kassel şi la Bienala de la Veneţia unde avea să reprezinte SUA. Louise, a treia fată nu tocmai dorită de tatăl care i-a dat şi prenumele, a fostretrasă de la liceul Fénelon, cu toate că era elevă eminentă, pentru a-şi ajuta părinţii în munca lor, la restaurarea tapiseriilor. Cunoaşte din adolescenţă legătura adulterină a tatălui cu tînăra