Raportul de forţe din perioada Războiului Rece nu poate fi reconstituit, însă nostalgicilor li se pot oferi secvenţe.
Ultimele luni au adus destule neplăceri administraţiei Obama, pe frontul politicii externe. Pe primul loc se situează, fără îndoială, dezvăluirile cu privire la amplul program de monitorizare a comuncaţiilor, în interiorul şi în afara graniţelor, precum şi la numeroasele sale anexe. Aşa cum era de aşteptat, pretenţiile moralizatoare ale SUA – şi ale administraţiei Obama, în particular – au avut mult de suferit, pe plan internaţional. În paralel cu acest proces extrem de neplăcut, Casa Albă şi Departamentul de Stat se confruntă, zi de zi, cu şarje mai mult sau mai puţin justificate la adresa eficienţei şi, nu în ultimul rând, a viziunii (sau lipsei de viziune) ce definesc politica externă a SUA.
O parte dintre aceste provocări vin, desigur, din Orientul Mijlociu, o regiune tot mai „apropiată”, în termeni de securitate, de Balcani. Incertitudinile privind traiectoria politică viitoare a Turciei – chiar dacă ele nu trebuie exagerate – fac, probabil, ca Marea Neagră să redobândească o parte din importanţa pe care o deţinea la începutul deceniului. În fine, chiar dacă SUA este mai degrabă un observator de la distanţă, se apropie momentul adevărului în chestiunea Parteneriatului Estic promovat de UE, iniţiativă pe care Washingtonul a susţinut-o constant.
Ca stat aliat – unii ar spune „client”, în termeni de securitate –, România este interesată de atitudinea şi prezenţa Americii în regiune. Există, deocamdată doar într-o fază incipientă, o dezbatere despre ce ar fi bine şi ce n-ar fi bine să se întâmple. Linia oficială este favorabilă unei prezenţe americane explicite, şi găzduirea unor elemente ale scutului antirachetă deţine un loc central. Complementul economic ar fi implicarea companiilor americane în economia românească, în ultima v
