In Occident, atunci cind urmeaza sa fie ales sau numit un nou guvernator al Bancii Centrale, acestuia i se calculeaza un soI de "coeficient personal de tendinta inflationista". Parametrul respectiv trebuie sa reiasa din cartile si articolele publicate, din declaratiile publice si din credinta "intima", de profesionist, ale candidatului. Acest numar - pentru ca pina la urma chiar de un numar este vorba - devine elementul de baza al unei formule care aproximeaza cit de credibila va fi politica anti-inflationista a bancii centrale condusa de respectivul. Secretul procedurii: cu cit credinta proaspatului guvernator intr-o anumita tinta este mai puternica, cu atit el este mai credibil atunci cind incearca sa atinga acea tinta, deci cu atit asteptarile populatiei ca tinta sa fie atinsa sint mai puternIce, si, prin fenomenul in baza caruia asteptarile de piata ale majoritatii subiectilor implicati tind sa se materializeze, tinta este intr-adevar atinsa. Daca persoanele si firmele sint convinse ca inflatia va avea o anumita valoare intr-o anumita perioada de timp, este foarte probabil ca ea sa aproximeze de fapt acea valoare. Daca, dimpotriva, operatorii si clientii de pe o piata valutara - conexa si chiar mai sensibila decit cea monetara - sint convinsi ca dolarul va fi, in Romania, la data de 18 martie 1999, 20.000 de lei bucata, si se panicheaza in incercarea de a se apara impotriva unui astfel de curs, de fapt il vor produce ei insisi, impotriva propriului interes individual. Pe pietele simbolice - monetara, valutara si de capital -, asteptarile indivizilor si institutiilor care le compun sint intr-o permanenta colaborare suspicioasa cu credibilitatea institutiilor de reglementare. Credibilitatea, odata construita, este remarcabil de rezistenta la coroziune. Pierderea insa inseamna eforturi extraordinare intru recuperare si costurile pentru o natie pot fi imense. Pina in