Neputand accepta logica „revolutiei portocalii” in care citea ambitiile rivalilor euro-atlantici, Rusia a incercat recuperarea Ucrainei prin readucerea ei in sfera de influenta a Moscovei. In atare scop a recurs atat la strategia dezbinarii – este vorba despre ruperea estului nationalist, rural si agrar (gresit descris de unii ca pro-occidental), de vestul cosmopolit, urbanizat si industrializat (eronat evaluat de unii ca pro-rus) – cat si la cea a „morcovului” (compatibilitatilor culturale si economice ruso-ucrainenene) si „batului” (dependentei energetice, vulnerabilitatilor geo-strategice si secesionismului malorus). In context, Kremlinul a cautat sa monopolizeze relatiile cu fortele politice ucrainene (in special Partidul Regiunilor) avand radacinile cele mai adanci in realitatea economico-sociala locala post-sovietica, incurajand, in acelasi timp, monopolizarea relatiilor cu Occidentul de catre elitele „portocalii” (in special Blocul Iulia Timosenko), tot mai departe de societate, tot mai implicate in afaceri comerciale pe piata rusa si tot mai dogmatice in discursul occidentalist de politica externa.

De fapt, impartirea simplista si neconforma realitatii, a clasei politice ucrainene in „pro-occidentali” si „pro-rusi” a convenit tocmai Rusiei. Ca si in Belarusul vecin, mentinerea guvernarii in mana „pro-rusilor” (mecanic identificati ca „anti euro-atlanticisti„) cu care numai Kremlinul accepta sa aiba si avea dialog, era cea mai buna garantie impotriva aliantei Kievului cu Occidentul si integrarii Ucrainei in structurile politice, economice si militare ale acestuia. Asta nu pentru ca Guvernul ucrainean zis pro-rus nu ar fi vrut integrarea in UE si parteneriatul cu Occidentul ci pentru ca Occidentul euro-atlantic nu voia sa stea de vorba cu Guvernul „pro-rus".

Desi coerenta, politica rusa nu ar fi putut da rezultate fara cooperarea UE. In stilul sa