Întoarcerea preşedintelui la popor, obligatorie la zile atât de mari ca aniversarea Micii Uniri, spune suficient şi despre preşedinte, şi despre popor, şi despre sărbătorile din vremea acestei dezbinări.
Traian Băsescu a reuşit, în doar şase ani, să impună tiparul preşedintelui-tabloid. De puţine ori s-a ridicat peste marginea colocvialului „Băse", în schimb, şi-a coborât discursul până în parcare, până la penibilul asigurărilor că hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se vor respecta. Acum, când se distrează cu populismul, Crin Antonescu şi Victor Ponta ar avea destule de învăţat din această lecţie, deşi, ca locatari ai acelui tip hidos de televiziuni de „ştiri", e cumva caraghios să pledeze credibil pentru onestitate.
E de presupus că în mulţimea care l-a huiduit la Iaşi se regăsesc şi votanţi vechi ai lui Traian Băsescu. Ce a pierdut preşedintele între decembrie 2009 şi ianuarie 2011 este deja irecuperabil. Traian Băsescu nu este o victimă colaterală a crizelor economice şi morale care îngroapă România, pe care nu, nu el le-a generat. Preşedintele plăteşte acum dobânda dispreţului cu care şi-a tratat alegătorii, fie ei profesori, medici sau funcţionari. Reforma statului este obligatorie, cunoaşte costuri ridicate, însă Traian Băsescu luptă deja cu armele sinucigaşe cu care a pierdut cândva Adrian Năstase - o aroganţă absolută şi o camarilă periculoasă.
Când pâinea s-a scumpit şi circul nu mai cunoaşte limite, poporul trebuie să-şi deconteze tarele. Măcar atât de s-ar fi înţeles - hăhăiala nu ţine loc de viziune - şi tot ar fi ceva. Dacă statul român are o funcţie de care se achită impecabil, aceasta este funcţia de criminal în serie a speranţelor. Exodul doctorilor, înlocuirea educaţiei cu îndobitocirea, mutilarea, dacă nu uciderea, jurnalismului, umilirea elitelor, promovarea permanentă a marionetelor şi a mizerabililor, cumpărare