Trebuie să vă spun, domnule - zicea un înţelept - că într-atît pun la inimă fiecare eveniment, încît nu mai sînt capabil să citesc pagina externă a ziarelor. Un altul îi replică: un om moare în mine de fiecare dată cînd un alt om moare, undeva, ucis de ura şi graba altor oameni. Da - gîndea cel de lîngă acesta - operele de artă sînt făurite de necunoscutul nostru, în timp ce armele sînt făcute de cunoştinţele noastre. Totuşi, ororile - şoptea un pianist care încercase cu 44 de ani în urmă să se sinucidă, dar se răzgîndise văzînd lumina soarelui de dimineaţă - sînt întotdeauna opera unor suflete mici care vor să fie sigure de propriile lor merite. Ororile? Dar invidiile? Probabil - reflecta dirijorul - probabil că a te bate pentru un cuvînt, probabil că asta se numeşte civilizaţie. Pe masa de operaţie, dramaturgul formula: dreptatea fără de dragoste este dorinţă de a pedepsi. Clovnul era de aceeaşi părere: lacrimile au multă demnitate, mai ales cînd curg pe obrazul unui bătrîn. Eu nu vreau - mi se adresă un filosof - eu nu vreau să fiu considerat un domn respectabil, eu continuu să mă simt un adolescent, un băieţel, chiar şi în oglindă, sub trăsăturile îmbătrînite, regăsesc chipul meu de copil. Aceasta-i vîrsta mea eternă. Gînditorul orb susţinu însă că ceea ce complică un meci de fotbal este întotdeauna prezenţa echipei adverse. Acelaşi pianist adăugă, într-un tremolo, că lui Pablo Casals i-a spus odată aşa: Mozart ar trebui cîntat ca Chopin, iar Chopin ca Mozart. După care rosti ceva mai decis: cîntaţi prea repede Beethoven, prea repede Chopin, prea repede Liszt. Un filosof, straniu de tînăr, avu o altă idee pe care nimeni nu se încumetă să o înfrunte: nu există libertate de expresie decît pentru acei ce nu se tem să-şi piardă prietenii. Eu ştiam că am întîlnire cu tine.

Ne-am îmbrăţişat, te-ai dat jos de pe bicicletă şi mi-ai spus: un zugrăvit, dragu