Despre mai toate chestiunile abordate textul o scaldă în chip strălucitor. Locul aşteptatului, vom face şi vom drege, e luat de vom vedea, vom studia, vom discuta. ● Ion Cristoiu
Specialiştii în regimul comunist au remarcat, desigur, că în ultimul deceniu dinaintea Căderii Zidului Reuniunile internaţionale ale partidelor comuniste şi muncitoreşti aveau drept singur rezultat palpabil un document – poreclit Declaraţie sau Rezoluţie – izbitor prin disponibilitatea de a nu spune nimic concret în pagini de text cît mai numeroase. Ba mai mult, aşa cum ne dezvăluie memoriile şi documentele, energia celor prezenţi la Consfătuirea Partidelor frăţeşti se concentra nu atât asupra deciziilor concrete, ferme, cît mai ales asupra Documentului final.
În timp ce, în plen, liderii de partide ţineau discursuri răsunătoare despre unitatea de acţiune a Mişcării comuniste şi muncitoreşti, în culise, specialiştii din toate delegaţiile trudeau asupra textului final mai ceva decît un poet asupra versurilor dintr-un poem dorit a deveni pagină de istorie literară. Fiecare vorbă, ba chiar şi fiecare virgulă, era crîncen disputată, timpul verbelor făcea subiect de negocieri intense, iar un semn de exclamare putea ajunge, ca temă de controversă, chiar la nivelul Liderilor de partide.
Astfel se ajungea la paradoxul că, deşi Reuniunea fusese convocată pentru adoptarea unor decizii precise, asupra căreia existau puncte de vedere divergente, participanţii plecau acasă doar cu un Document ce le dădea posibilitatea să prezinte Consfătuirea drept o victorie a punctului lor de vedere.
Deşi difuzată în 3 aprilie 2008, la 18 ani de la prăbuşirea comunismului, şi iscălită nu de lideri de state comuniste, ci de lideri de state zise şi libere, Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti aminteşte în chip izbitor de binecu