Vor fi ani de penurie şi de precaritate, din care vom ieşi declinându-l mai mult pe a fi decât pe a avea şi făcând mai mult cu tot mai puţin. Era consumatorismului s-a dus.

Paul Valery remarca în 1939 o decădere spirituală pe cale de a se generaliza. Se ştie ce a urmat. La sfârşitul secolului trecut, Jacques Derrida constata acelaşi lucru, vorbind despre lumea obscenă, despre „televiziunea pulsională” care creează „telerealitatea” şi despre un populism economic ce profită de avantajele noilor tehnologii, pentru a face din spirit un simplu organ reflex, deposedat de conştiinţă, un creier străbătut de o grămadă de neuroni, cum ar fi cei ce controlează comportamentul unui limax şi care a devenit o simplă valoare de schimb, a cărei valoare de piaţă scade continuu. „Celulele” sale cunosc un fenomen de apoptoză, sau de fagocitoză, care le videază de orice urmă de conştiinţă. Paralel, se dezvoltă cele mai rafinate tehnologii de control.

Contemporani cu Valery, şi Walter Benjamin sau Sigmund Freud vedeau începând, cu noile tehnologii ale comunicaţiilor, o nouă istorie a conştiinţei (şi a inconştientului, desigur), generând o nouă dezvoltare a capitalismului, în jurul figurii consumatorului, un soi de economie libidinală, cum o numeşte Bernard Stiegler, ce canalizează dorinţele şi cerinţele într-un mod tot mai totalitarist. Benjamin vorbea chiar despre o „estetizare totalitară a politicii”, la fel cum astăzi am putea vorbi la fel despre o estetizare totalitară a economiei, incluzând noile tehnologii de control şi de „fabricare” a unui nou „rege” consumator, o nouă organizare a producţiei de dorinţe, un nou episod al economiei libidinale.

Cum spuneau Max Weber şi Marcel Gauchet, lumea a fost dezîncântată, sau dezvrăjită. Astfel că marele distrugător de mituri, „în numele adevărului”, Lucian Boia, a ajuns să declare senin că nu ştie cum se vindecă rănile ist