Când era mic, îşi dorea să ajungă zidar. A mai crescut, iar acum visează la o carieră de medic, pentru că îşi doreşte să salveze cât mai multe vieţi.

Avea 7 ani când a intrat pentru prima oară în sala de antrenamente, la îndemnul tatălui său. „A fost emoţionant, pentru că nu cunoşteam pe nimeni. Mi-a fost şi un pic greu, dar până la urmă m-am obişnuit”, ne spune Darius.

Este un copil ambiţios, dovadă că fiecare meci câştigat îl bucură enorm, dar îl şi determină să muncească mai mult. „Îmi place să fac randori şi să fac tehnică. Mă bucur foarte mult când câştig fiecare meci la competiţii. Dar ştiu că trebuie să muncesc mai mult, pentru că dacă vreau să devin campion, trebuie să mă antrenez mai mult”, ne spune băiatul. În primele luni, a participat la competiţiile desfăşurate pe plan local.

Abia după aproape un an, a „trecut” şi la meciuri mai serioase, de genul celor de dincolo de Dunăre. „Cel mai greu este la sârbi, pentru că ei reuşesc să facă seoi-nage de pe genunchi. Lucrează mult mai mult, fac tehnică mult mai bine decât mine. Dar, încerc şi eu să fac la fel. Nu mă las, muncesc şi o să reuşesc până la urmă”, ne spune hotărât Darius Roauă. La ultimul concurs internaţional la care a participat, luna trecută, la Novi Sad, Darius a obţinut locul V, fiind foarte aproape de medalie şi podium.

„De doi ani, ne împărţim între şcoală şi antremente”

Dincolo de sala de antrenament, Darius este un copil emotiv, dar foarte ambiţios. „Plânge din orice. Dacă îi adresezi câteva cuvinte care îi par în regulă, plânge. Nu ştie să dea replică. Aşa e el de mic. E cuminte şi ambiţios. Îi place la judo. Dacă la început a acceptat să venim aici doar pentru că era iarnă şi nu prea avea alternativă, acum e o pasiune. E încântat, iar de doi ani, trebuie să ne împărţim între şcoală şi antrenament. Zi de zi, avem acelaşi program. Nu e foarte greu, dar oricum