Tema emisiunii de euroobligaţiuni (eurobonduri) — hârtii de valoare care să fie emise în numele zonei euro (UM) şi garantate în nume comun – este proeminentă. Nu puţini susţin că asemenea obligaţiuni ar „sfârşi” atacurile speculative împotriva verigilor slabe din UM.
Sunt două viziuni concurente privind eurobondurile. Cea promovată de Berlin că ar slăbi disciplina bugetară; are în vedere şi o creştere a costului împrumuturilor pentru ţările creditoare, fiindcă ele ar asuma făţiş riscuri ale ţărilor cu probleme mari. Apare şi o problemă de legitimitate întrucât o federalizare a politicii fiscal-bugetare (cu formarea unei „trezorerii” a UM) ar presupune modificarea de fond a Tratatului de la Lisabona, ca şi a altor acte constitutive ale Uniunii.
Viziunea concurentă, sprijinită de oficiali ai Comisiei, Jean. Claude Juncker, Mario Monti etc., pledează pentru emisiuni de eurobonduri acum. Se porneşte de la criza datoriilor suverane, care se împleteşte cu cea a sectorului bancar. Se ţine cont de nevoia de a gestiona o situaţie extraordinar de dificilă, care nu ar putea fi rezolvată prin mutări incrementale. Această situaţie îşi are originea, dincole de imprudenţe bugetare ale unor state, în excese ale industriei financiare cu corespondent în supraîndatorarea sectorului privat.
O pârtie s-a făcut prin obligaţiuni emise de Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (EFSF), care va deveni Mecanismul pentru Stabilitate Financiară (ESM), în cadrul asistenţei pentru Grecia, Irlanda şi Portugalia. Dar, resursele ei sunt limitate la, practic, sub 300 miliarde euro. Pasul către emisiuni de euroobligaţiuni ar fi radical, întrucât ar forţa ţările la adâncirea integrării economice, politice şi instituţionale; ar obliga şi la o reglementare şi supraveghere a sectoarelor bancare la nivelul Uniunii Monetare, cu cedare de prerogative naţionale
