Cum vorbeau şi cum se comportau cei mai proeminenţi scriitori români (simbolic şi social vorbind) în anul lipsit de orice graţie 1955, adică în anul demascării oficiale a stalinismului, şi cu doar un an înaintea revoluţiei din Ungaria? Putem afla dintr-o carte recent apărută: Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Bucureşti, Editura Vremea, 2006, ediţie de Mircea Coloşenco, cuvînt înainte de Pavel Ţugui. Din nefericire pentru scriitorii în cauză, stenogramele intervenţiilor lor din acele zile s-au păstrat, au fost imediat dactilografiate şi ulterior recuperate de Pavel }ugui, care ni le pune astăzi la dispoziţie. Bănuiala (sau speranţa) de contrafacere a textului dispar pe măsură ce înaintăm în lectura acestui tom lugubru, demonstrînd un nivel de abdicare morală greu de imaginat în oricare altă ţară comunistă europeană. Ce s-a întîmplat de fapt atunci? Conducerea PMR (adică Gheorghe Apostol, care ocupa, ocazional şi tranzitoriu, funcţia supremă de prim-secretar al partidului, apoi Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu, şefii cu ideologia) i-a convocat la Comitetul Central pe fruntaşii oficiali ai scriitorilor momentului. Aparent, reuniunea era consacrată dezbaterii problemelor Uniunii Scriitorilor; în realitate, ea avea drept scop să le notifice participanţilor că "şurubul rămîne strîns", că nu va exista la noi nici un fel de liberalizare. Cum tonul general fusese instantaneu simţit de către aceşti profesionişti ai şedinţelor care erau scriitorii agreaţi de partid, luările de cuvînt s-au produs pe măsură. De exemplu: - Mihai Beniuc, politrucul şef al Uniunii, vedea astfel activitatea literară: "Noi am considerat că trebuie să organizăm Uniunea Scriitorilor din punct de vedere politic. Petre Dumitriu, deplasîndu-se la Hunedoara, într-un termen de un an, să obţinem un roman despre Hunedoara; Camilar, deplasîndu-se într-un număr de luni la ţară, să-şi