De la debutul Ioanei Nicolaie (e drept ca intr-un volum colectiv cu sapte autori tineri) au trecut zece ani, timp in care poeta si-a conturat o voce greu de confundat si a publicat anul acesta un prim roman (O pasare pe sarma) prin care isi continua, fara stridente, proiectul personal inceput cu Poza retusata.
Caci, dupa Ferestre 98 (1998) si 40238 Tescani (1999), carti colective invaluite deja in aura istoriei literare, Ioana Vlasin devine Ioana Nicolaie si publica primul ei volum, Poza retusata, in urma castigarii concursului de debut de la Cartea Romaneasca, intr-o vreme in care nu era deloc usor sa debutezi. La 26 de ani, Ioana Nicolaie intra in poezia dintre milenii umar la umar cu alti tineri poeti formati in cenaclul Litere condus de Mircea Cartarescu, debutand in acelasi an (2000) cu Doina Ioanid si Marius Ianus intr-un moment de ruptura pentru literatura romana recenta.
Urmeaza, in 2002 si 2003, doua volume "gemene": Nordul si Credinta, in care Ioana Nicolaie configureaza un spatiu destul de exclusivist in contextul invaziei poeteselor directe, "autentice" si vorbarete ale anilor 2000, preocupate de visceralitate si de descoperirea plina de violenta si rabufniri masochiste a propriei corporalitati. Nici urma de violenta si de agresivitate intoarsa spre sine - atunci cand nu improasca venin spre tot ce misca-mprejur -, ca la Elena Vladareanu si suratele ei, in versurile cumpanite ale Ioanei Nicolaie, poate chiar cu un exces de cerebralitate si de tehnica literara (stapanita, aceasta din urma, aproape fara greseala). Cele doua carti, dense si "rotunde", vor fi reunite in Cenotaf, din 2006, care pastreaza principalele coordonate ale scrisului autoarei (lirism, nostalgie, estetizare moderata, lipsita de straluciri orbitoare), precum si imaginea unei lumi patriarhale, a unui univers care se pierde in ceturi boreale (nordul familiar, dar si s
