Pe harta unei Europe subiective, fulgerată de întâmplări bizare şi potriviri uluitoare, mi s-a întâmplat adesea să găsesc că cele două paranteze simbolice (Portugalia şi România) în care se află prins spaţiul batrânului continent vibrează neobosit sub semnul simetriei.

M-am întors de curând de la Lisabona, unde am văzut, pentru întâia oară, turnul din Belem. E una dintre minunile oraşului, dar care nu intră în rândul marilor mele teme de încântare (un baroc manuelin stânjenit, parcă, de solemnitate). Printre creneluri magnific decupate, de altfel, pe apele cerului şi pe cele ale Tejo-ului, am descoperit inima tainică a locului: la limita superioară a primului nivel, ca un soi de garguie sui generis, un rinocer de piatră. Mic, tocit de ploi, vânt şi maree. Încercând să aflu de unde îi vine puterea de fascinaţie (dincolo de aceea, evidentă, că este viu şi cald şi straniu, printre geometriile de piatră), descopăr că este făcut după faimoasa gravură (datată 1515) a lui Dürer, Rinocerul. Mergând mai departe pe firul istoriei, lucrurile se încurcă, iar iţele ghemului se răsucesc înapoi: modelul lui Durer venea chiar de la... Lisabona. În 1514, Afonso de Albuquerque, guvernator al Indiilor portugheze în Goa, primise de la sultanul din Cambay nişte plocoane somptuoase, printre care şi un rinocer (care, în tradiţia orientală, era un cadou eminamente regal). Afonso a aşezat degrabă darul pe vasul Nossa Senhora da Ajuda, cu destinaţia Lisabona. După o călătorie neobişnuit de rapidă (patru luni, pe la Capul Bunei Speranţe), caravela a ajuns în portul aflat pe umărul cel mai de vest al Europei, pe 20 mai 1515. Deşi era încărcată cu mirodenii şi giuvaeruri, nu acestea au luat ochii mulţimilor din Lisabona. Lucrul cel mai de preţ şi mai exotic a fost rinocerul, venit să îmbogăţească menajeria regelui Manuel. Un asemenea animal nu mai fusese văzut în Europa de douăsprezece