Cum e iubirea la Coşbuc?
E cu tulburări benigne şi fireşti. Nici pe departe cu dramatisme ca la Eminescu. Tulburările la Coşbuc nu sunt profunde. El receptează, înfăţişează şi cântă iubirea din punctul de vedere al femeii. Tulburări încearcă mai ales eroinele, pentru că poezia lui este lirică, dar obiectivată. N-are expresie directă, confidenţă, ci e o reprezentare obiectivă. Coşbuc n-a fost un spirit profund, el nu avea trăiri zguduitoare. Coşbuc a fost un rapsod. Suflet din sufletul neamului meu..., deci un om din popor şi plămădit asemenea celor despre care scria, asemeni ţărănimii din rândul cărora s-a ridicat. Natura lui nu era una calitativ deosebită de cea a flăcăilor şi fetelor din satele pe care le-a cunoscut şi era înclinat prin natura lui să vadă ce-i frumos în viaţă.
Era o fire optimistă, dar sensibil şi la suferinţele altora, de aici şi poeme precum "Noi vrem pământ", "Decebal către popor" sau "Un cântec barbar". Iar optimiştii sunt extravertiţi. Coşbuc a fost prin execelenţă un extravertit şi, fiind cu privirile întoarse în afară, în cazul erosului a fost sensibil la suferinţele, nefericirile fetelor. Ca să dezvăluie gingăşia sufletului a recurs la partea feminină. Fiind atent la ce era delicat în viaţă era în firea lucrurilor să surprindă mai ales manifestări ale sufletului feminin şi să fie sensibil la tristeţile fetelor care suferă decepţii amoroase mergând până la deznădejdea din "Cântecul fusului" sau "Fata morarului". Când surprinde psihologia masculină în stări depresive are tendinţa să o ducă mai ales înspre zona umorului, pe când la cel feminin comunică şi zbuciumul, şi nefericirea.
Cine mai are nevoie acum de Coşbuc?
Mă întreb şi eu mereu...
Şi atunci ce le-aţi spune celor care nu citesc Coşbuc? Ce pierd?
Pierd în primul rând posibilitatea de a cunoaşte o lume care a existat, care-