Îmi vin în minte o Monica şi un cerb… amândoi de aur, la Braşov, apoi nişte lacrimi de fericire, ale ei, atunci când a luat premiul cel mare (printre multe altele, de-a lungul carierei). Deşi sughiţa de plâns, a reuşit să ducă melodia până la capăt.
Vocea ei este printre foarte puţinele autohtone care la ora actuală sunt "stilizate" de talent şi nu de filtrele sintetizatorilor. Am fost de când mă ştiu fanul vocii Monicăi Anghel. După ce am păşit pragul casei, am devenit şi fanul omului numit Monica Anghel.
"Putem să vorbim?… Gata? Merge reportofonul? Merge... aşa…, dar stai numai puţin…" Interviul dă să înceapă acompaniat de râsete şi o familie foarte reuşită (incluzându-i şi pe Gogu şi pe prietenul lui mai mic şi pechinez; Gogu fiind un ciobănesc carpatin...) Monica soarbe din cafea şi se scuză zece secunde, timp care îi este necesar pentru a amesteca puţin cu lingura în ciorba pe care o pregăteşte. Zece secunde au trecut evident repede şi, în sfârşit, ne punem pe treabă.
SĂ TRANSMIŢI EMOŢIE
"Aşa, ce spuneam?" "Păi, urma să-ţi pun eu întrebarea… Care este lecţia pe care ai învăţat-o, ca artist, din prima zi în care ai păşit pe scenă şi e valabilă până în momentul de faţă?" "Să transmiţi emoţie, pentru că arta înseamnă emoţie. Dacă nu reuşeşti să faci lucrul ăsta, înseamnă că n-ai ce să cauţi pe scenă. Cum îmi dau seama dacă am reuşit? Dacă mă emoţionez pe mine, pentru că tu pe tine e foarte greu să te emoţionezi. În momentul acela îmi dau seama că am reuşit să trec rampa. Se întâmplă să am câteodată public rece, dar după câteva piese se încălzeşte. Atunci comunicarea mea cu publicul este la nivel maxim, pentru că am reuşit să realizez ce mi-am propus".
Puţini sunt cei care se pricep să facă mai multe lucruri în acelaşi timp. Monica e printre ei. Face radio, televiziune, muzică. Şi le face bine. Cum se împarte