Ioan LACUSTA
1948-1952: Republica Populara si Romania
Editura Curtea Veche, Bucuresti,
2005, 272 p.
Cine mai intra din cand in cind prin Muzeul Municipiului Bucuresti (aceasta cred ca ii este denumirea oficiala) se izbeste de un discurs expozitional ce nu indrazneste sa paseasca dincolo de perioada interbelica.
Si nu este exclusiv cazul acestui muzeu: fara sa fi facut o cercetare propriu-zisa, am impresia ca muzeele de istorie existente pe teritoriul Romaniei se feresc de perioada comunista ca dracul de tamiie. Cincizeci de ani din trecutul recent al Romaniei lipsesc practic din aceste muzee. Acestei reticente de a aborda muzeal comunismul i se pot gasi cu siguranta motivatii, dar nu acesta este scopul meu acum. E vorba doar de o constatare, nascuta dintr-o vizita la Palatul Sutu.
Dincolo de manifestele electorale din perioada interbelica si de biroul tipic al unui primar din aceeasi scurta epoca, nimic. Nimic despre aparitia noilor cartiere, despre blocurile construite mai intii de Dej si apoi de Ceausescu, nimic despre Casa Poporului, nimic despre transformarile radicale pe care, ne place ori nu, Capitala le-a suferit vreme de jumatate de secol.
In ceea ce priveste productia de carte, lucrurile sint un pic diferite. Carti despre comunismul autohton exista, de la explozia de memorialistica de la inceputul anilor ’90 la Stalinism pentru eternitate a lui Vladimir Tismaneanu. Apoi, remarcabil este demersul lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir de a scrie O lume disparuta si Explorari in comunismul romanesc, carti in care se reconstituie practic „atmosfera unui cotidian familiar“. Caci, in jumatatea de veac in care Romania s-a aflat sub un regim comunist, oamenii au trait, s-au indragostit, s-au iubit, s-au bucurat sau s-au amarit in continuare. Comunismul nu a reprezentat doar
