De multe ori mi-am propus să trec pragul Teatrului Metropolis. Am copilărit în zonă, aşa încât clădirea din strada Mihai Eminescu nr. 89 mi-e foarte familiară, chiar dragă, de pe vremea când acolo funcţiona un puternic studio de înregistrări. Din fuga cotidiană a maşinii am remarcat deseori înfrumuseţarea clădirii, faptul că ea a prins viaţă şi culoare, semn că între zidurile ei se petrecea, în sfârşit, după ani de zile de părăginire, ceva deosebit. În plus, personalităţile celor doi promotori ai proiectului Metropolis – actorul George Ivaşcu şi regizoarea Alice Barb – mi-au fost mereu pe plac. Însă, deşi am avut atâtea motive puternice, în Metropolis n-am călcat până joi, 1 septembrie a.c. la, iată, patru ani distanţă de la deschiderea sa. Poate e adevărată vorba aceea cu locurile pe care le vizitezi ultimele, fiind cel mai aproape de casă… Când am intrat în teatru, m-a surprins tare plăcut exuberanţa formelor şi culorilor în care vechile scări şi micuţul foaier mi s-au prezentat. Un roşu luxuriant, strălucitor atrage atenţia spectatorului, împrumutându-i, din primele momente, o mare poftă de joacă. Este vădită atenţia cu care cei care s-au ocupat de amenajarea teatrului s-au străduit să ocolească sentimentul de sobrietate şi austeritate pe care ni-l dau consacratele teatre de stat. Sala, excepţional amenajată, dă spectatorului obişnuit sentimentul că este foarte important şi combate ideea generală că un teatru nu poate oferi senzaţia de bunăstare. Fotoliile comode şi acustica perfectă fac sala să rivalizeze cu cele mai performante săli de cinematograf din oraş. Eu, una, am fost şi foarte emoţionată la această primă „ieşire“ (premiera oficială a spectacolului va avea loc la 1 noiembrie) a spectacolului „Love Stories“, bazat pe un text de Radu F. Alexandru. Nefiind o obişnuită a premierelor, n-aveam de unde şti că voi da nas în nas cu o grămadă de oame