Seara, după o obositoare zi de muncă, îţi iei liniştit de-o ureche telecomanda ascultătoare şi porneşti să-ţi plimbi creierul avid de informaţii printre fabricile de ştiri. Eşti vigilent, dar calm, cu buricul degetului angajat într-o mângâietoare tachinare cu suprafaţa netedă de plastic a butoanelor colorate. E simplu să-i zvârli pe unii în neant pentru a da fiinţă altora. E după cheful degetului tău, care poate schimba oricând canalul. Sau, cel puţin, aşa crezi...

Când vreun belfer de politician face o declaraţie de presă, degetul tău, altminteri atotputernic, este încercuit şi deposedat de orice putere. Iniţial îl priveşti cu placiditate. Eşti sigur că ori va spune o minciună, ori ceva neinteresant. Îl priveşti totuşi dintr-o umană curiozitate, cum, îmbrăcat la patru ace, cu un profil de carton şi jumătate de steag în spate - atâta cât intră în cadru, îţi vorbeşte. Întotdeauna se ţine vârtos cu ambele mâini de tribuna din faţă, de parcă ar suferi de o boală vestibulară. Apasă pe cuvinte cum apasă nevasta cu fierul de călcat pe haine... Iasă doar aburi şi eşti liniştit până ce, brusc, politicianul cu declaraţia te lasă cu gura căscată. Te cuprinde enervarea, îţi simţi pulsul bătând în tâmpla obosită şi sudalma urcând din gât spre buze. Dar te calmezi folosindu-ţi degetul care împunge telecomanda. Schimbi simplu postul, după cum de atâtea ori ai şi fost sfătuit.

Următoarea fabrică de ştiri. Mai afli o veste nouă, mai vezi câteva cadre, când apare din nou insul cu declaraţia. La fel de vajnic îşi cramponează mâinile pe tribună, acum le vezi mai bine, unghiul de filmare fiind diferit, şi nu apuci să muţi pe alt post, că din nou falca ţi se ridică a iritare. Deşi ai un sistem imunitar excelent antrenat, nu poţi rezista când auzi, vezi şi simţi că politicianul te ia drept prost.

Săptămâna trecută, premierul Tăriceanu ne-a înconjurat nemilos telecomenzile