Noi toţi suntem corcituri între venetici şi băştinaşi, iar Românii cu precădere, fiind urmaşii lui Decebal, dacul şi Traian, romanul. În adâncul nostru e semănată toleranţa şi nu opusul ei. Iar asta nu doar pentru că suntem rezultatul a discutabilei “coliziuni” dintre doi bărbaţi.

Lumea în care am văzut lumina zilei, un orăşel din Ardeal, se împărţea, deja dinaintea apariţiei mele, în venetici şi băştinaşi. Aşa am şi crescut, în acelaşi orăşel, printre venetici şi băştinaşi. Şi printre ţigani, care nu erau consideraţi nici băştinaşi (deşi erau!), nici venetici (deşi unii erau). Ei erau pur şi simplu: ţiganii. Maturizarea m–a obligat să înţeleg că nici măcar pe uitatul ăla de petic de pământ, lucrurile nu stăteau într-atât de simplu, precum părea. Pe lângă venetici, băştinaşi, ţigani, mai erau saşii, maghiarii, pocăiţii şi comuniştii.

După 1990 populaţia orăşelului aproape se înjumătăţise în timp record; restul acesteia a început a se diviza în mult mai multe categorii: pe lângă maghiari, saşi, pocăiţi şi comunişti, apăruseră: catolicii, reformaţii, penticostalii, adventiştii, baptiştii, ortodocşii, săracii, bogaţii, fost-securiştii, iar cu timpul: plecaţii, rataţii, reuşiţii, fsn-iştii, psd-iştii, pnl-iştii, pncd-işti, rockerii, naţionaliştii, legionarii, şmecherii, ţoapele (fiţe de provincie), parventiţii (miliţieni şi foşti nomenclaturişi îmbogăţiţi), patronii, maneliştii etc... Băştinaşii şi veneticii au rămas, drept categorii supraordonate. Ţiganii? S-au eternizat. Ei fiind o categorie binevenită atât veneticilor cât şi băştinaşilor. Ei puteau fi judecaţi de ambele părţi fără a fi, la rândul lor, judecate de aceştia. Ei erau ( şi sunt!) principalul obiect şi ţapii ispăşitori ai incoruptibilei mândrii, caracteristică a minunatei lumi arhaice de la poalele Cohalmului.

Cu toţi o apă şi-un pământ

Printre cei mai buni prieteni de familie se nu